12 ianuarie 2010

Caterisirea Mitropolitului Primat Ghenadie Petrescu (1896)

Un episod interesant şi controversat, care ilustrează frământările societăţii româneşti la sfârşitul secolului al XIX-lea, l-a reprezentat caterisirea Mitropolitului Primat al Ungro-Vlahiei, Ghenadie Petrescu, la 20 mai 1896, ca urmare a unei decizii a Sfântului Sinod şi cu directa implicare a cercurilor guvernante. Acest eveniment avea să depăşească sfera religioasă, căpătând conotaţii politice şi transformându-se într-o redutabilă „armă” a opoziţiei conservatoare îndreptată împotriva Guvernului prezidat de liberalul D. A. Sturdza . În egală măsură, interesul faţă de ceea ce s-a numit „chestiunea mitropolitană” sau „chestiunea Ghenadie” s-a manifestat nu numai la nivelul cercurilor politice şi religioase ale vremii, ci şi în rândul opiniei publice, ce avea să fie antrenată în acest veritabil „joc politic” în tot cursul anului 1896.
Episodul aflat în atenţia noastră a fost abordat şi analizat atât de contemporani , cât şi de istoriografia românească . În ceea ce ne priveşte, am descoperit în arhiva Casei Regale un memoriu inedit al Mitropolitului Ghenadie adresat Regelui Carol I (foto), document care aduce noi clarificări referitoare la apărarea înaltului demnitar bisericesc faţă de acuzele ce i s-au adus şi implicaţiile politice ale întregii chestiuni. Desigur, este vorba de un act justificativ şi, fără îndoială, subiectiv, dar care, coroborat cu alte mărturii, înclină balanţa aprecierilor în favoarea celui caterisit. Înainte de a reproduce, în anexa studiului de faţă, amintitul document, considerăm necesare un scurt istoric al momentului demiterii Mitropolitului Primat şi câteva aprecieri asupra acestui controversat eveniment.
În timpul „marii guvernări conservatoare” (1891-1895), ca urmare a retragerii Mitropolitului Primat Iosif Gheorghian, avea să fie ales în locul său, la 18 mai 1893, şi înscăunat trei zile mai târziu episcopul de Argeş, Ghenadie Petrescu. Această alegere fusese sprijinită de ministrul Cultelor şi Instrucţiunii Publice, Take Ionescu, existând suficiente voci care contestaseră o astfel de opţiune . Interesant este faptul că între Mitropolit şi D.A. Sturdza, contestatarul de mai târziu, au existat, o bună perioadă de timp, relaţii de colaborare apropiate, determinate de editarea unor volume dintr-o însemnată colecţie de documente istorice . Totodată, Mitropolitul propusese ca Sturdza să facă parte din consiliul de administraţie al Aşezămintelor Brâncoveneşti, ceea ce avea să stârnească, la sfârşitul anului 1895, protestul unuia din epitropi, prinţul Nicolae Bibescu, care, în condiţiile respingerii bugetului, va solicita intervenţia Regelui Carol I. Acesta din urmă, la rândul său, îi va solicita Înaltului demnitar bisericesc să nu se amestece în administrarea Aşezămintelor, menţinând în acest fel armonia şi evitând declanşarea unui scandal.
Propunerea neinspirată a Mitropolitului se va întoarce împotriva sa, atrăgând după sine atât aversiunea prinţului Bibescu, care va întocmi un voluminos dosar contra lui Ghenadie , cât şi pe cea a lui D.A. Sturdza (foto), la scurtă vreme după ce acesta va deveni prim-ministru. Aşa cum rezultă din scrisoarea Mitropolitului adresată Regelui Carol I la 17 mai 1896, încă de la venirea la putere a guvernului liberal s-a conceput planul pentru îndepărtarea sa din scaunul mitropolitan, avându-se în vedere sprijinul pe care-l acordase anterior conservatorilor în adoptarea legii clerului, în ceea ce priveşte modificarea unor articole din legea sinodală şi susţinerea altor legi, ceea ce nu a fost pe placul noului prim-ministru liberal, D.A. Sturdza. Totodată, Mitropolitul precizează că acesta din urmă l-a pus în conflict cu epitropii de la Aşezămintele Brâncoveneşti, preşedinte al comisiei pentru întocmirea bugetului fiind instalat episcopul Partenie al Dunării de Jos, partizan al liberalilor şi pretendent la scaunul mitropolitan .
Treptat, încep să apară în presă mai multe atacuri la adresa Mitropolitului pentru a-l discredita, unele acuzaţii fiind destul de grave şi chiar de domeniul dreptului comun. Înaltul demnitar bisericesc menţionează că astfel de atacuri erau opera amintitului pretendent în complicitate cu o parte a membrilor Sfântului Sinod, care refuzau să mai participe la şedinţe. Cum însă Ghenadie era hotărât a nu ceda presiunilor şi ameninţărilor, protestatarii de conivenţă cu D.A. Sturdza pun la cale întrunirea unei şedinţe a Sfântului Sinod pentru a-i da un vot de blam, a-l suspenda şi a-l supune judecăţii pe Mitropolit. Acesta din urmă solicitase de trei ori consecutiv ministrului de Culte şi Instrucţiune Publică închiderea Sfântului Sinod, însă nu s-a făcut altceva decât a-i încuraja pe răzvrătiţi. Astfel, considerându-se pe deplin nevinovat, Mitropolitul Primat solicită lui Carol I medierea conflictului, spre a pune capăt unei stări de lucruri păgubitoare pentru Biserică .
Decizia luată – în absenţa încriminatului - de Sfântul Sinod, la 20 mai 1896, de caterisire a Mitropolitului Primat socotit vinovat şi de trimitere a sa la mănăstirea Căldăruşani ca simplu monah , va fi pe placul Guvernului, care se va grăbi a o aplica. În locul celui suspendat se va institui o locotenenţă arhierească compusă din: Iosif Naniescu al Moldovei, Gherasim Timuş al Argeşului şi Partenie Clinceni al Dunării de Jos. Odată aflată sentinţa, fostul Mitropolit dă publicităţii o broşură ce conţine o adresă către Mitropolitul Moldovei şi Sucevei şi un răspuns detaliat la învinuirile ce i se aduseseră . În ceea ce priveşte adresa către Mitropolitul Moldovei, Ghenadie atacă în nulitate actele Sfântului Sinod rostite împotriva sa şi contestă, pe bună dreptate, în calitatea sa de Mitropolit Primat, legalitatea canonică a constituirii Sfântului Sinod, în condiţiile în care acesta trebuia să fie compus din cel puţin 12 arhierei. Ori, din aceşti 12, existau trei, Ionichie Băcăuanul, Pimen Piteşteanul şi Atanasie Craioveanul, care îndeplineau rolul de acuzatori şi deci nu puteau figura printre judecători. Mai mult decât atât, unul dintre cei 12, episcopul Râmnicului şi Severinului, fusese dat anterior în judecata Sfântului Sinod, aşadar nu avea dreptul de a se număra printre judecători. Prin urmare, nu era întrunit numărul necesar de arhierei cerut de legile canonice. Pe de altă parte, actul de acuzare nu-i fusese adus la cunoştinţă pentru a avea timpul necesar a se dezvinovăţi .
Cât priveşte învinuirile aduse, fostul Mitropolit Primat răspunde tuturor celor 9 capete de acuzare referitoare la presupuse încălcări ale canoanelor bisericeşti: 1) că ar fi făcut inovaţii în serviciul sfintei liturghii rostind „cuvântarea mistică a Sfintei Treimi” în naosul bisericii şi nu în altar; ori, mărturisirea Sfintei Treimi se face în sânul bisericii, căci în altar se rostesc mai ales rugăciuni; 2) că ar fi predat cele sfinte prin încălcarea canonului 29 al Sinodului IV ecumenic, care precizează că a-l duce pe episcop pe treapta Presbiterului este sacrilegiu; ori, nu a luat niciodată o astfel de măsură, ci doar a oprit pe episcop de a purta mantie şi pe arhiereu de a purta mitră atunci când oficiază Primatul, regulă utilizată de predecesorii săi; 3) că ar fi călcat canonul 33 Apostolic şi 13 al Sinodului IV ecumenic, primind în eparhia sa, fără carte canonică, clerici din alte eparhii; ori, primirea clericilor din alte eparhii nu este oprită dacă există o încuviinţare şi recomandare a episcopului respectiv; iar la celelalte puncte, că ar fi săvârşit felurite abuzuri în ceea ce priveşte conducerea arbitrară a dezbaterilor Sinodului, imprimarea de cărţi bisericeşti fără acordul Sinodului, înlocuirea arbitrară a unor funcţionari din acest for clerical, uzurparea puterilor Sfântului Sinod, omiterea pomenirii în Biserica Mitropolitană din Bucureşti a Sfântului Sinod; ori, nimeni nu a depus vreun protest despre conducerea arbitrară a dezbaterilor; a fost înlăturată de la tipărire o Mărturisire ortodoxă a cărei traducere conţinea erori dogmatice şi înlocuită cu o alta; înlocuirea unor funcţionari s-a făcut numai cu acordul Sinodului; nu a uzurpat în nici un fel puterile Sfântului Sinod; pomenirea acestuia s-a făcut dintotdeauna.
Nu sunt ocolite răspunsurile nici la acele acuze ce ar trebui să ţină de competenţa delictelor comune judecate, în cazul demnitarilor clerici, de Înalta Curte de Justiţie şi Casaţie. Acuzaţiile vădit exagerate şi chiar infantile, unele pur şi simplu inventate, priveau administrarea unor sume de bani, însuşirea unor vase sfinte şi a unor veşminte, complicitate cu un fost condamnat pentru ascunderea unor hârtii compromiţătoare. Toate acestea sunt demontate cu argumente palpabile.
Toate acestea ne demonstrează faptul că Mitropolitul fusese acuzat pe nedrept şi că detronarea sa din funcţie nu a fost altceva decât o manevră politică care a provocat complicaţii inutile. În sensul acesta pledează evoluţia ulterioară a evenimentelor, care vor duce la: atacuri ale opoziţiei, manifestaţii de stradă, sciziunea liberalilor, formarea unui nou guvern compus din gruparea dizidentă, retractarea acuzelor Sfântului Sinod la adresa fostului Mitropolit şi reabilitarea acestuia, demisia sa şi alegerea unui nou Mitropolit, revenirea la putere a lui D.A. Sturdza.
Ceea ce nu anticipase Guvernul Sturdza a fost faptul că prin mijloacele utilizate pentru îndepărtarea Mitropolitului Primat, care la un moment dat au îmbrăcat forma brutalităţii, au alimentat atacurile opoziţiei conservatoare şi manifestaţiile de simpatie ale opiniei publice faţă de cel demis. Atacurile au fost îndreptate chiar şi împotriva Regelui Carol I, care, potrivit presei de orientare antidinastică, l-ar fi impulsionat pe prim-ministru să acţioneze pentru demiterea Mitropolitului, întrucât acesta se dovedise intransigent faţă de propagarea catolicismului .
Pe de o parte, liderul Partidului Conservator, Lascăr Catargiu, încercase să-l încurajeze pe fostul Mitropolit să nu se supună deciziei şi a fost chiar bruscat de forţele poliţieneşti ce urmau să-l însoţească pe cel caterisit . Pe de altă parte, liberalul Nicolae Fleva, abia înlăturat de la Ministerul de Interne, declanşează seria întrunirilor publice împotriva procedurii Guvernului şi a Sfântului Sinod, precum şi numeroase „pelerinaje” la locul celui osândit. Treptat, avea să se contureze o grupare liberală dizidentă, din ce în ce mai ostilă Guvernului şi, mai ales, primului ministru. Este vorba de gruparea „drapelistă”, intitulată astfel după numele noului organ de presă, „Drapelul”.
Acţiuni publice la fel de zgomotoase organizează conservatorii Take Ionescu şi Nicu Filipescu, cărora li se adaugă „protestul doamnelor române” . Întreaga protipendadă bucureşteană era frământată de chestiunea aflată la ordinea zilei – „chestiunea Ghenadie” - şi „persecuţiile” la care fusese supus fostul mitropolit. Anumite piese documentare, total exagerate, din voluminosul dosar întocmit de prinţul Bibescu aveau să fie preluate şi făcute publice de către ziarul oficial al Partidului Liberal, „Voinţa Naţională”, ceea ce nu a făcut altceva decât să toarne şi mai mult gaz pe foc.
Agitaţiile se vor calma pe perioada verii, datorită vacanţei parlamentare, şi pe timpul vizitei Împăratului Franz-Iosef la Bucureşti şi Sinaia (16-18 septembrie 1896), pentru a fi reluate cu îndârjire după deschiderea sesiunii Corpurilor legiuitoare (15 noiembrie 1896), când vor avea loc ample manifestaţii de stradă abil dirijate de dizidentul Nicolae Fleva. Intervenţia dură a autorităţilor avea să determine în cele din urmă demisia Cabinetului D.A. Sturdza şi formarea unui Guvern compus din membrii dizidenţei liberale „drapeliste”, în frunte cu P.S. Aurelian (21 noiembrie 1896).
Una din sarcinile imediate ale noului Cabinet de nuanţă liberală era aplanarea „chestiunii mitropolitane” şi calmarea spiritelor, drept pentru care, noul ministru al Cultelor şi Instrucţiunii Publice, Gheorghe Mârzescu, susţine ideea convocării unei noi şedinţe a Sfântului Sinod pentru reabilitarea celui osândit şi apoi înregistrarea demisiei sale. De această dată, membrii Sinodului retrag acuzaţiile la adresa fostului mitropolit şi revin asupra deciziei luate anterior. Pentru a calma agitaţiile şi a mai putea salva ceva din ridicolul situaţiei, mitropolitul reabilitat şi reînscăunat trebuia să-şi dea imediat demisia. Situaţia părea la un moment dat a fi compromisă de indecizia lui Ghenadie Petrescu. În cele din urmă hotărăşte să înainteze demisia sa liderului conservator Lascăr Catargiu, ce, la rândul său, o va remite Regelui, căruia, de altfel, îi era adresată.
Astfel, la 4 decembrie 1896, sunt publicate o serie de acte oficiale ce puneau, în sfârşit, capăt „chestiunii Ghenadie”, şi anume: hotărârea Sfântului Sinod de reabilitare, urmată de actul demisiei Mitropolitului, aprobarea acesteia prin decret regal şi actul de convocare al colegiilor electorale în vederea alegerii unui nou Mitropolit. Singura persoană socotită capabilă a restabili prestigiul Bisericii, serios zdruncinat de evenimentele petrecute, era fostul Mitropolit Iosif Gheorghian, antecesorul lui Ghenadie Petrescu în perioada 1886-1893. Aşadar, Iosif Gheorghian avea să fie din nou ales, investit şi înscăunat Mitropolit Primat al Ungro-Vlahiei la 8 decembrie 1896 . La scurtă vreme, Guvernul prezidat de P.S. Aurelian va fi obligat să se retragă ca urmare a intrigilor fostului prim-ministru şi a presiunilor exercitate de cei doi miniştri ce rămăseseră fideli acestuia, sarcina formării unui nou Cabinet revenindu-i, bineînţeles, lui D.A. Sturdza la 31 martie 1897. Astfel se încheia un episod, ce l-am putea numi astăzi tragi-comic, al vieţii politice româneşti, în care prestigiul Bisericii şi cel al guvernanţilor fusese serios ştirbit.

ANEXĂ: Memoriul Mitropolitului Primat Ghenadie Petrescu adresat Regelui Carol I [ 17/29 mai 1896, la ora 3 după amiază]


Majestate

Cred că Majestatea Voastră are deplină cunoscinţă de cele ce se petrec de o seamă de vreme în sânul sântului Sinod.
Încă de la chemarea actualului guvern la putere, s-a conceput planul pentru depărtarea mea de pe scaunul de Mitropolit Primat; căci, votarea legei clerului la care am contribuit în mare parte, modificarea art. 9 din legea sinodală, şi multe alte legi votate de guvernul conservator şi pe cari eu le-am susţinut, n-au plăcut partidului liberal şi în special Domnului Dimitrie Sturdza, care prin scrisoarea ce mi-a adresat când l-am poftit la banchetul din Curtea de Argeş, s-a dat pe faţă, spunând că Biserica este în doliu.
Pentru a esecuta planul conceput, D. Sturdza după ce primesce puterea, mă povăţueşte să intru în conflict cu epitropii de la aşezămintele brâncovenesci, după cum pot dovedi cu cele două scrisori pe cari le am de la Domnia Sa.
Intrat în conflict, face ca în comisiunea pentru luarea socotelelor, să fie ales ca Preşedinte P.S. Episcop al Dunării de Jos, aprigul luptător al partidului liberal, şi candidatul oficios la scaunul de Mitropolit Primat.
Odată ales ca Preşedinte al comisiunei, Prea Sânţia Sa Episcopul Partenie, pe de o parte ţese fel de fel de intrigi între mine şi între Prinţii Epitropi ai acestor aşezăminte, aşa că toate stăruinţele mele, depuse după sfaturile înţelepte ale Majestăţii Voastre, spre a ajunge la o împăcăciune, au fost zadarnice, căci intrigantul a ştiut să semene vrajbă cu multă fineţe; iar pe de altă parte, făcând pact prin promisiuni şi ameninţări cu unii din membrii Sântului Sinod, au început prin presă o campanie odioasă în contra mea, căutând a mă discredita în faţa Majestăţii Voastre şi a opiniunei publice. Iată Maiestate, obârşia grevei de la Sinod!
Cu deschiderea Sântului Sinod în sesiunea de primăvară, a căutat să se pună în esecutare planul conceput pentru răsturnarea mea. Văzând urzitorii planului, că prin grevă şi fel de fel de ameninţări, nu mă hotărăsc a demisiona, s-au decis ca însuşi acusatorii mei să se constitue în judecători, şi convocaţi de D. Ministru spre a ţine şedinţa, voesc a-mi da vot de blam, a mă suspenda, şi în urmă a mă judeca, fapt care n-are precedent în Biserica noastră română.
Am cerut Domnului Ministru prin trei adrese consecutive ca să obţină de la Majestatea Voastră Decretul de închidere a Sântului Sinod, ameninţându-i că asemenea greve ivite în sânul acestui Înalt corp bisericesc, n-au fost potolite de fostul Ministru de Culte, decât prin închiderea Sântului Sinod; şi cu toate acestea Domnia Sa, în loc de a pune capăt unei stări anormale şi unei crise nenorocite prin care trece Biserica noastră, Domnia Sa încuragiază pe membrii resvretiţi şi-i convoacă la Sinod pentru ca să iscălească acte pe basa cărora să fiu dat judecăţei.
Nu cred, Maiestate, că trebue să merit o asemenea pedeapsă, când nu sunt de fel vinovat. Le trebue cu orice chip scaunul de Mitropolit Primat.
Numai înţelepciunea şi pietatea Majestăţii Voastre, de care aţi dat dovezi, pot să pună capăt acestei stări de lucruri, păgubitoare pentru Biserica noastră.
Acestea supunându-le cu respect la cunoscinţa Majestăţii Voastre, Vă rog, Maiestate, pentru a emite decretul de închiderea Sântului Sinod spre a se linişti spiritele creştinilor. Iar eu din parte-mi asigur pe Majestatea Voastră, că până la viitoarea sesiune de toamnă, îmi voi da toate silinţele de a aplana orice neînţelegeri, ca astfel Sânta noastră Biserică, să poată prospera în linişte, sub auspiciile înţelepte ale Majestăţii Voastre.
Al Majestăţii Voastre prea plecat şi supus smerit rugător către Dumnezeu

† Ghenadie Mitropolit Primat

Niciun comentariu: