Inaugurarea statuii lui Ştefan cel Mare, operă a sculptorului francez Emmanuel Frémiet, autorul memorialului Jeanne d’Arc din Paris, a avut loc la Iaşi, la 5/17 iunie 1883 în faţa Palatului Administrativ. La solemnitate aveau să participe Regele Carol I, miniştri ai Guvernului condus de I.C. Brătianu, senatori şi deputaţi, precum şi reprezentanţi diplomatici ai Puterilor europene . Cu această ocazie, Regele Carol I afirma: „Privim dar cu dragoste şi admiraţie pe eroul Moldovei care este fala şi podoaba românilor şi care, împreună cu Mihai Viteazul, a întemeiat renumele armelor noastre, redeşteptat pe câmpiile din Bulgaria” . A doua zi, la 6/18 iunie 1883, municipalitatea ieşeană a oferit un banchet în sala Teatrului Naţional, banchet în cadrul căruia s-au rostit toasturi, ultimul fiind cel al senatorului conservator Petre Grădişteanu şi care avea să stârnească o adevărată furtună diplomatică. Ziarul „L’Independence Roumaine” a publicat discursurile rostite, amintind că Petre Grădişteanu s-a referit la Bucovina, Transilvania şi Banat ca la pietrele nestemate ce lipsesc din coroana regală .
Reprezentantul austro-ungar la Bucureşti, von Mayr, solicita ministrului său de Externe instrucţiuni privind atitudinea Cabinetului de la Viena faţă de discursul rostit de senatorul P. Grădişteanu la banchetul ce a urmat dezvelirii statuii lui Ştefan cel Mare, care făcea o „aluzie nevoalată” la provinciile româneşti aflate sub stăpânirea Monarhiei dualiste, şi toastul preşedintelui Camerei, C.A. Rosetti, care a încheiat discursul său cu cuvintele: «Să trăiască Regele şi Regina românilor»” . Instrucţiunile din partea Ministerului de Externe austro-ungar nu întârziau să apară, astfel că printr-o telegramă cifrată, se sugera reprezentantului Vienei la Bucureşti a atrage atenţia ministrului de Externe român, D.A. Sturdza, asupra „intensificării unei agitaţii, care va sili România să ia o poziţie împotriva Monarhiei, poziţie pe care o vom regreta şi care ar putea deveni periculoasă pentru România”. La acestea, împăratul Franz-Iosef avea să adauge rugămintea de a insista „în privinţa unei dezminţiri în mod hotărât pozitive” , atât în ziarele româneşti, cât şi în cele austro-ungare.
Diplomatul austro-ungar de la Bucureşti sesiza faptul că „Monitorul Oficial” a reprodus toate discursurile pronunţate la ceremonia inaugurării statuii şi la banchetul de la Teatrul Naţional, cu excepţia celui al lui Grădişteanu, o atitudine similară adoptând majoritatea ziarelor româneşti. Mai mult decât atât, cotidianul ieşean „Curierul”, a cărui ediţie cuprindea iniţial discursul incriminat, a fost retras înainte de a fi difuzat – la ordinul prefectului Poliţiei din Bucureşti, care îl însoţea pe Rege -, apărând o nouă ediţie, de această dată fără a mai reproduce discursul lui Grădişteanu .
Incidentul cu diplomaţia austro-ungară a fost stârnit nu numai de discursul lui Grădişteanu, ci, în egală măsură, şi de formula de adresare „Regelui românilor” utilizată de preşedintele Camerei, C.A. Rosetti, ambele producând „o vâlvă de netăgăduit” în rândurile corpului diplomatic şi al opiniei publice din Viena şi Budapesta. Îndeosebi titulatura de „Rege al românilor” era considerată de Kalnoky drept „ilegală” şi „jignitoare” la adresa împăratului Franz-Iosef, care-şi exercita autoritatea asupra supuşilor români din Transilvania, Banat şi Bucovina, solicitând reprezentantului său la Bucureşti să protesteze împotriva tolerării şi răspândirii unei asemenea titulaturi în organele de presă oficiale .
Cercurile diplomatice austro-ungare aveau să insiste pe lângă Guvernul României pentru o dezminţire fermă, pentru „dezavuarea deschisă a aspiraţiilor împărtăşite de Grădişteanu” , mai ales după ce acesta, nemulţumit că nu au fost reproduse cu exactitate în presă cuvintele ce le rostise, publica o scrisoare în ziarul „România liberă”, în care reproducea integral textul discursului adresat monarhului şi unde se menţiona la un moment dat că toţi oamenii politici văd în Carol I „nu pe Regele României, ci pe Regele românilor”, după cum, cu ajutorul tuturor, „Majestatea Voastră va recăpăta pietrele scumpe care mai lipsesc din coroana lui Ştefan cel Mare”. Dincolo de acest fapt, Grădişteanu ţinea să sublinieze, într-o notiţă explicativă finală, că sentimentele pe care le exprimase erau sentimentele tuturor românilor şi „indiferent ce s-ar spune, indiferent ce s-ar face, nimeni nu le va putea pe nici stinge, nici sufoca” . La scurtă vreme aveau să fie reproduse în presă şi cuvintele rostite de B.P. Hasdeu, care, evocând bătăliile purtate de Ştefan cel Mare, amintea de epoca unirii naţionale, ce trebuia urmată de o epocă a „expansiunii”, astfel încât „Opera Regelui Carol este începutul operei de întregire a marelui Ştefan” .
Iritarea diplomaţiei de la Viena reiese clar dintr-o circulară a ministrului de Externe austro-ungar, unde se preciza, referitor la incidentul de la Iaşi, că „o asemenea evidenţiere obraznică, cu un program naţional ostil, înscenată la o asemenea ocazie sărbătorească sub ochii regelui şi a miniştrilor săi, poate fi interpretată de către Guvernul austriac ca nimic altceva decât ca pe o provocare flagrantă, în stare să rănească demnitatea Monarhiei şi să neliniştească provinciile noastre de la graniţă” . Totodată, lipsa de reacţie a autorităţile române era socotită la Viena drept o împărtăşire a acelor declaraţii făcute de Grădişteanu şi Rosetti, ceea ce le conferea „caracterul unei demonstraţii îndreptate împotriva liniştii şi siguranţei graniţelor noastre (Austro-Ungariei – n.n., S.L.D.)” . Girantul ambasadei austro-ungare la Bucureşti, Salzberg, era convins că „există mulţi care nu numai că aprobă manifestaţiile antiaustro-ungare ale domnului Rosetti, ci se şi străduiesc să le răspândească mai departe” . Trebuie precizat că acest incident diplomatic survenea pe fondul unei răciri a relaţiilor româno-austro-ungare, ca urmare a „chestiunii Dunării” , a activităţii în favoarea unui stat daco-român a celor două asociaţii: „Iredenta”(cu sediul la Ploieşti) şi „Societatea Carpaţilor”(având cartierul general la Bucureşti) , precum şi conflictul cu grănicerii austrieci de la Iţcani .
După primirea notei diplomatice din partea ministrului de Externe român, D.A. Sturdza, omologul său austro-ungar constata cu surprindere că erau dezaprobate şi regretate de partea română doar expresiile folosite în discursurile de la Iaşi, fără a se condamna însă cu hotărâre spiritul şi tendinţa „întregii agitaţii” . De aceea, într-o convorbire cu reprezentanţii austro-ungar şi german de la Bucureşti, primul ministru I.C. Brătianu oferea asigurări în sensul că Guvernul român „doreşte să evite tot ceea ce irită statul vecin şi tot ceea ce i-ar putea da prilej de a se plânge” . Interesant de remarcat este faptul că diplomatul german lăsa să se înţeleagă pericolul pe care-l reprezintă promovarea unei politici naţionale faţă de românii din provinciile aflate sub stăpânire austro-ungară, pericol ce ar putea deveni fatal pentru existenţa României în cazul unui conflict cu Monarhia bicefală şi care „ar pune sub semnul întrebării menţinerea integrităţii teritoriale” .
În cele din urmă Guvernul austro-ungar saluta „cu sinceră satisfacţie” explicaţiile Cabinetului de la Bucureşti, care îşi recunoştea obligaţiile prin prisma raporturilor internaţionale reciproce şi promitea „că nu va tolera agitaţiile care pot tulbura raporturile de bună vecinătate” . Mai mult decât atât, cercurile diplomatice de la Viena îşi exprimau convingerea că cea mai bună soluţie era menţinerea lui Brătianu la guvernare şi debarasarea sa de C.A. Rosetti şi de „extremişti” , astfel încât relaţiile româno-austro-ungare să evolueze în sensul dorit, o alianţă politico-militară între cele două state, cu participarea Germaniei .
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu