CONSULUL ENGLEZ LA BUCUREŞTI, CHARLES EDWARD MANSFIELD, ŞI „CRIZA ORIENTALĂ” (1876-1878)

BRITISH CONSUL AT BUCHAREST, CHARLES EDWARD MANSFIELD, AND THE "ORIENTAL CRISIS" (1876-1878)
Abstract

In this study the author tries to present the activity of the diplomatic agent and consul general at Bucharest, Charles Edward Mansfield, in the period of the “Oriental Crisis” (1876-1878). We can conclude that the British diplomat informed Foreign Office with impartiality about the evolution of the “Oriental Crisis”, the attitude of Romania and his powerful neighbours from East and West. His diplomatic mission at Bucharest was dependent by the British external policy, which in this period means to observe the integrity of the Ottoman Empire. The essential aim of British diplomacy was to obstruct the penetration of the Russians in Balkans and to prevent the occupation by them of Constantinople, Bosfor and Dardanele Straits, for the protection of the Mediterranean Sea and the maritime ways to Asia. In these circumstances, the British diplomacy was extremely reserved regarding the Romanians intention to conquer their independence.

Cuvinte cheie: diplomaţie, „criza orientală”, România, Marea Britanie, Charles Edward Mansfield
Key words: diplomacy, “Oriental Crisis”, Romania, Great Britain, Charles Edward Mansfield


La 28 august 1876 postul de agent diplomatic şi consul general al Marii Britanii la Bucureşti avea să fie ocupat de un militar de carieră, locotenent-colonelul Charles Edward Mansfield, a cărui misiune va dura până în a doua jumătate a lunii mai 1878 . În scrisorile sale de acreditare se menţiona că în Marea Britanie exista o deosebită simpatie faţă de România, Guvernul englez privind această ţară „comme un foyer de progrès au milieu des races peu cultivées, et destinée par son exemple de bon gouvernement d’une politique à la fois sage et discrète, et de la pratique des institutions libres à jouer un rôle civilisateur dans ces pays lointains” . În răspunsul său, Domnitorul Carol I al României accentua bunele raporturi existente între cele două ţări, constatând cu satisfacţie că Guvernul britanic „est animé des meilleurs sentiments à l’égard de la Roumanie en tenant compte de ses légitimes aspirations, ainsi qu’à l’égard des populations chrétiennes de l’Orient auxquelles il accorde toute sa sollicitude pour leur assurer un avenir plus heureux” .
Misiunea lui C.E. Mansfield la Bucureşti survenea pe fondul agravării „crizei orientale”, anume izbucnirea revoltei din Bulgaria (aprilie 1876), apoi implicarea Serbiei şi Muntenegrului (18/30 iunie 1876). De fapt, prin această ridicare la luptă a naţiunilor oprimate de Poartă se evidenţia o dată în plus că soluţionarea „chestiunii orientale” trebuia făcută în concordanţă cu realităţile etnice, sociale, culturale şi religioase din zonă, ceea ce contravenea politicii echilibrului european al Marilor Puteri .
Evoluţia crizei determinase noi consultări între Viena şi Petersburg, mediate de cancelarul german Bismarck şi finalizate prin Memorandum-ul de la Berlin (mai 1876), act respins de Anglia, iar în iulie 1876 concretizate prin acordul verbal secret de la Reichstadt. La întrevederea de la Reichstadt între Ţarul Alexandru al II-lea şi Împăratul Franz-Iosef se aveau în vedere două alternative. În eventualitatea în care insurgenţii erau înfrânţi, Austro-Ungaria şi Rusia se angajau să susţină status quo ante bellum. Dacă acţiunea Imperiului Otoman se solda cu un eşec, Monarhia dualistă urma să anexeze o parte din Bosnia şi Herţegovina, iar Imperiul rus avea să obţină sudul Basarabiei şi portul Batum din Armenia . Astfel, Austro-Ungaria înlătura posibilitatea creării unui mare stat slav în sud şi îşi putea asigura influenţa în Balcani, în timp ce Rusia reuşea să evite constituirea unei noi alianţe împotriva sa, înlăturând şi ultimele clauze ale Tratatului de la Paris din 1856. În momentul în care Bismarck a aflat de clauzele acestui acord, avea să se întrebe, referitor la dorinţa Rusiei de a-şi putea relua „frontierele naturale”, unde sunt aceste frontiere, pentru ca apoi să noteze: „pentru noi fără importanţă” .
Deşi acordul de la Reichstadt fusese secret, cercurile conducătoare de la Bucureşti îşi manifestau îngrijorarea în legătură cu intenţiile diplomaţiei ţariste şi soarta sudului Basarabiei. Pe de altă parte, pe măsură ce Imperiul Otoman era tot mai intransigent în raporturile cu insurgenţii şi chiar cu Puterile europene, se contura cu o mai mare claritate perspectiva implicării Rusiei în conflict. O asemenea acţiune ar fi avut consecinţe incalculabile: traversarea de către trupele ruseşti a teritoriului românesc sau transformarea acestuia în teatru de operaţiuni militare, precum şi utilizarea prilejului oferit pentru reanexarea de către Rusia a celor trei districte basarabene.
De altfel, în urma unei întrevederi cu ministrul de Externe al României, agentul diplomatic britanic consemna regretul lui Nicolae Ionescu că Anglia, cel puţin în aparenţă, nu împărtăşeşte ideea unei soluţionări a „chestiunii orientale” prin constituirea unei Confederaţii răsăritene, alcătuite din state autonome sau independente . Întrucât, în optica lui C.E. Mansfield, o astfel de alternativă ar duce, în cele din urmă, la dezmembrarea Imperiului Otoman, ministrul român de Externe ţinea să sublinieze încă odată că, permiţând iniţierea procesului de disoluţie a Porţii, Marile Puteri ar putea asigura mult mai eficient protecţia creştinilor din sud-estul Europei . Cât îl priveşte pe Carol I, cu care a avut prilejul unei lungi conversaţii la începutul lunii septembrie 1876, diplomatul britanic menţiona că acesta împărtăşea vederile ministrului său de Externe, subliniind în acelaşi timp poziţia dificilă a României faţă de vecini . Pe de o parte, statul român era acuzat de sârbi şi ruşi, că nu permite trecerea transporturilor de arme destinate răsculaţilor şi că nu manifestă suficientă solidaritate cu creştinii ortodocşi de pe cuprinsul Imperiului Otoman, iar pe de altă parte de cercurile diplomatice europene, ce nu ezitau să avertizeze asupra nerespectării statutului de neutralitate, ce în concepţia „garanţilor” căpăta conotaţia de pasivitate .
Dorinţa Guvernului român de a primi sprijin moral din partea diplomaţiei britanice în susţinerea politicii de neutralitate a rămas un simplu deziderat, Foreign Office-ul neasumându-şi garanţii suplimentare în acest sens . Neliniştea cercurilor guvernante de la Bucureşti avea să sporească în momentul în care agentul diplomatic român de la Viena informa, în cursul lunii septembrie 1876, despre existenţa unor propuneri avansate de Rusia şi potrivit cărora, în eventualitatea în care Poarta nu oferea garanţii pentru acordarea de drepturi insurgenţilor, Bulgaria va fi ocupată de o forţă armată rusească, iar Bosnia şi Herţegovina vor fi ocupate de o forţă militară austriacă .
Pentru a afla adevăratele intenţii ale Ţarului – cunoscut pentru atitudinea sa mai puţin belicoasă –, Carol I a trimis la Livadia (25 septembrie 1876) o delegaţie compusă din I. C. Brătianu, colonelul Gh. Slăniceanu – ministrul de Război, Theodor Văcărescu – mareşalul Curţii domneşti şi aghiotantul princiar Singurov, bun cunoscător al limbii ruse. Primirea delegaţiei române a fost una amabilă, cordială, însă Ţarul s-a menţinut într-o atitudine rezervată în ceea ce priveşte chestiunile politice . Mai interesante au fost convorbirile cu cancelarul Gorceakov, care confirma posibilitatea unui război cu Imperiul Otoman în cursul toamnei sau cel mai târziu în primăvara anului următor, exprimându-şi speranţa că România va avea o atitudine amicală, oferind sprijinul său, spre folosul creştinătăţii din Balcani. Oferind asigurări că statul român priveşte cu simpatie cauza creştinilor din Peninsula Balcanică, Ion C. Brătianu menţiona despre necesitatea încheierii unui tratat privind reglementarea trecerii trupelor ruseşti pe teritoriul ţării. Oarecum surprins de această cerinţă, cancelarul rus preciza că nu era nevoie de un tratat, oştile ruseşti străbătând teritoriul românesc şi în alte împrejurări, iar pe de altă parte, România nu putea încheia un tratat, nefiind stat independent. Această aserţiune a dat naştere la un schimb de replici destul de aprins între cei doi interlocutori.
Întrucât Brătianu sublinia că fără un tratat, autorităţile române se vor opune trecerii trupelor ruse, Gorceakov nu ezita să ameninţe cu zdrobirea românilor. Imperturbabil, omul politic român avea să dea o replică plină de demnitate, rămasă memorabilă: „Nu mă îndoiesc că ne veţi zdrobi, dar totuşi ne vom opune şi vom vedea dacă va conveni Rusiei, care merge să elibereze creştinătatea din Orient, să zdrobească pe primii creştini pe care-i întâlneşte în calea sa!” . Înainte de a se despărţi, cancelarul rus avea să declare că în cele din urmă se va ajunge la o înţelegere. La această întâlnire, probabil înainte de a avea loc acest schimb dur de replici, Ion C. Brătianu îşi manifestase deschis îngrijorarea faţă de intenţia Rusiei de a relua sudul Basarabiei, Gorceakov răspunzându-i, enigmatic, că-i place să fie ghicit .
Într-o nouă întrevedere cu cancelarul, Brătianu îi declara acestuia cu francheţe că reuşise să ghicească intenţia Rusiei, aceea de a reanexa sudul Basarabiei. La acestea, Gorceakov avea să răspundă, ipocrit, cu o altă interogaţie: „Cum aşa! Nu există tratate?” , referindu-se desigur la Tratatul de la Paris din 1856 pe care diplomaţia rusă încerca să-l desfiinţeze. Generalul Ignatiev, fiind de faţă la această conversaţie, l-a întrebat, la rândul său, pe Brătianu „de ce ţine atât de mult la Basarabia?”, adăugând că Rusia are trebuinţă de noi hotare, fiind uşor a primi în schimbul acelui teritoriu largi compensaţii. La acestea, omul politic român răspundea că România are nevoie de aceste frontiere pentru a se apăra, în timp ce Rusia, cu siguranţă, nu are a se teme de o invazie din partea României .
Cert este că întrevederile de la Livadia au fost de natură a nelinişti cercurile conducătoare de la Bucureşti, Carol I fiind tot mai convins că România era în „chestiunea orientală”, aşa cum scria într-o epistolă către tatăl său, un factor „de care trebuie să se ţină socoteală” . De altfel, în urma unei conversaţii cu ministrul de Externe român, consulul englez la Bucureşti informează despre zvonurile care circulau în urma misiunii lui Brătianu la Livadia, şi anume posibilitatea ca România să părăsească atitudinea de neutralitate şi să se alăture Rusiei, zvonuri dezminţite categoric de către Nicolae Ionescu .
În octombrie 1876 avusese loc un Consiliu al oficialităţilor ruse la Livadia, luându-se în discuţie posibilitatea intervenţiei în conflict, cu atât mai mult cu cât trupele sârbeşti nu mai erau capabile să reziste multă vreme atacurilor turceşti. Dincolo de atitudinea favorabilă implicării, promovată de Gorceakov şi Ignatiev, ministrul de Război, Miliutin, şi cel de Finanţe, Reitern, susţineau adoptarea unei politici moderate, invocând instabilitatea financiară şi insuficienţa pregătirilor militare . Cu toate acestea, Cabinetul de la St. Petersburg ameninţa Poarta cu ruperea relaţiilor diplomatice dacă nu accepta imediat un armistiţiu. De reţinut că, în aceeaşi perioadă, diplomaţia ţaristă sonda şi poziţia Germaniei în cazul unui război austro-rus, conflict nedorit de Bismarck .
La un moment dat, consulul C.E. Mansfield menţionează şi despre o anumită misiune cu care ar fi fost însărcinat colonelul englez Stephen Lakeman (ce servise în armata otomană sub numele de Mazar Paşa şi care se stabilise de mai multă vreme la Bucureşti), de fapt o iniţiativă care se va dovedi pur particulară, aceea de a se declanşa o campanie militară anglo-turcă la sud de Dunăre, la care să participe şi armata română, şi a cărei comandă să-i fie încredinţată. Nu numai că o astfel de iniţiativă i se părea diplomatului englez o fantezie, dar colonelul englez nu se bucura de încrederea Consulatului britanic, iar primul ministru I.C. Brătianu, în contextul sosirii lui Ali Bey la Bucureşti pentru a obţine o eventuală cooperare militară, se pronunţa categoric împotriva unei astfel de acţiuni .
Factorii de decizie de la Bucureşti nu vor înceta să tatoneze terenul pe lângă Puterile garante pentru recunoaşterea neutralităţii şi inviolabilităţii României. Sub auspiciile unei asemenea atitudini se situează misiunile lui C. A. Rosetti la Paris şi Ion Ghica la Viena şi Londra, accentuându-se poziţia dificilă a statului român în eventualitatea intrării Rusiei în războiul oriental. Deşi recomandau menţinerea neutralităţii, Cabinetele europene nu ofereau nici un fel de garanţii în acest sens. Ele se dovedeau a fi preocupate, mai cu seamă, de posibilitatea reglementării „crizei orientale” prin convocarea unei conferinţe la Constantinopol . În noua conjunctură, Carol I îl trimitea pe Dumitru Brătianu în capitala otomană, cu misiunea de a obţine recunoaşterea neutralităţii statului român şi respectarea drepturilor sale . Merită a fi semnalată, în acest context, declaraţia generalului Iancu Ghica, agentul diplomatic român la Constantinopol, făcută lordului Salisbury şi potrivit căreia recunoaşterea neutralităţii ar fi însemnat înlăturarea pretextului, ipotetic, din partea Rusiei „de a străbate şi ocupa România” . Pentru diplomaţia britanică însă, o atitudine prudentă şi menţinerea obligaţiilor faţă de Poartă reprezenta „cea mai bună securitate în protejarea intereselor naţionale” .
La Conferinţa ambasadorilor de la Constantinopol, delegaţia română compusă din Dumitru Brătianu şi generalul Iancu Ghica avea instrucţiuni ferme de a solicita: o garanţie specială pentru neutralitatea României, iar în caz de război, garantarea drepturilor şi integrităţii teritoriale, retrocedarea Deltei Dunării aşa cum se hotărâse iniţial în Congresul de Pace de la Paris din 1856, recunoaşterea dreptului de a încheia convenţii cu alte state . Astfel de revendicări au rămas fără nici un rezultat, nefiind dezbătute şi nici măcar ascultate, cel mai vehement potrivnic fiind ambasadorul britanic la Constantinopol, H. Elliot, care a apărat interesele Porţii cu o perseverenţă „mai mult decât otomană” .
Diplomatul britanic la Bucureşti, în contextul apariţiei noii Constituţii otomane (11/23 decembrie 1876) – care considera statul român ca o simplă „provincie privilegiată” a Imperiului, iar românii erau socotiţi drept „supuşi” otomani – consemna iritarea cercurilor politice de la Bucureşti şi reacţia Domnitorului . Acesta din urmă recomanda Guvernului său adresarea unui protest energic diplomaţiei otomane, care, prin noul act constituţional, încălcase drepturile recunoscute ale naţiunii române şi consacrate pe plan internaţional .
Cert este faptul că poziţia intransigentă a Porţii şi eşecul Conferinţei de la Constantinopol, la care se adaugă dezinteresul Cabinetelor europene faţă de soluţionarea revendicărilor româneşti, l-au determinat pe Carol I să ia în consideraţie necesitatea încheierii cât mai grabnice a unei convenţii militare cu Rusia. Marele Duce Nicolae îi scrisese lui Carol I în ianuarie 1877 că a preluat comanda trupelor ruseşti, scopul Rusiei fiind acela de a-i apăra pe creştinii oprimaţi de otomani, fără nici o intenţie de invadare, de cucerire sau de ambiţii războinice. Pentru a putea să-i sprijine pe creştini, Rusia avea nevoie de a ajunge la o înţelegere practică cu Guvernul princiar, o înţelegere pur militară, fără caracter politic, pentru a reglementa trecerea trupelor ruseşti pe teritoriul românesc .
În ceea ce priveşte evoluţia situaţiei internaţionale, la 3/15 ianuarie 1877 se încheiase Tratatul de la Budapesta între Rusia şi Austro-Ungaria, care confirma prevederile acordului de la Reichstadt, urmat în martie acelaşi an de o convenţie, ce pecetluia definitiv soarta sudului Basarabiei . Respingerea de către Poartă a Protocolului de la Londra (31 martie 1877), prin care Puterile europene îi solicitau aplicarea reformelor în favoarea supuşilor creştini, a asigurat de fapt Rusiei pretextul de a interveni în conflictul oriental ca „mandatară a Europei” .
Consulul englez C.E. Mansfield, urmărind cu atenţie cursul evenimentelor şi reacţia cercurilor politice de la Bucureşti, îl informa pe secretarul de stat britanic pentru afaceri externe, Contele Derby, despre Consiliul lărgit de la 2/14 aprilie 1877 – convocat concomitent cu decretarea mobilizării generale a armatei ruseşti – unde o mare parte din cei prezenţi socotea neutralitatea drept cea mai bună alternativă .
La scurtă vreme, Nicolae Ionescu, ministrul de Externe, adept al neutralităţii până la capăt, îşi înaintează demisia, noul titular al respectivului departament fiind numit Mihail Kogălniceanu, decis a abandona „frumoasa floare fără coloare şi miros a neutralităţii” . Acesta primea, de altfel, imediat depline împuterniciri pentru semnarea convenţiei cu Rusia, la 4/16 aprilie 1877. Prin acest act, la art. 2, partea română garanta libera trecere a trupelor ruse pe teritoriul românesc, cealaltă parte contractantă, cea rusă, angajându-se să respecte instituţiile, precum şi „a menţine şi a apăra integritatea actuală a României” . Această ultimă redactare a fost cu greu acceptată de Gorceakov şi numai ca urmare a faptului că era presat de timp . La aceeaşi dată de 4/16 aprilie 1877 avea să se încheie şi o convenţie militară specială, ce cuprindea 26 de articole privind detaliile legate de trecerea trupelor ruse pe teritoriul României şi relaţiile acestora cu autorităţile locale .
În urma unei conversaţii cu Mihail Kogălniceanu, consulul englez la Bucureşti consemna cu oarecare stupefacţie limbajul direct al ministrului român de Externe şi frustrarea acestuia faţă de „laşitatea Marilor Puteri”, care comit „un monstruos act de barbarie permiţând ca un stat creştin fără apărare, care a binemeritat de la Europa, să fie devastat de hoardele barbare asiatice” . Concomitent, M. Kogălniceanu atrăgea atenţia asupra sporirii influenţei ruseşti în Balcani, solicitând ca Anglia şi Austro-Ungaria să influenţeze Poarta în sensul de a nu purta războiul pe teritoriul românesc .
O totală surpriză a constituit-o trecerea trupelor ruseşti peste Prut, la 11/23 aprilie 1877, fără a notifica acest lucru Guvernului de la Bucureşti (şi înaintea ratificării convenţiei de către Parlamentul român), fapt semnalat şi de consulul englez C.E. Mansfield. El consemna, totodată, şi umilinţa pe care a resimţit-o Domnitorul Carol în momentul în care Marele Duce Nicolae a adresat o Proclamaţie către locuitorii României .
De altfel, odată cu aprobarea convenţiei româno-ruse de către Parlament (16 şi 17 aprilie 1877), Carol I prelua comanda supremă a armatei, principalul său obiectiv devenind obţinerea unei cooperări militare cu trupele ţariste. Imediat, în acest scop, primul ministru I. C. Brătianu s-a întreţinut cu Marele Duce Nicolae în vederea unei cooperări a armatei române cu cea rusă, pentru a împiedica orice tentativă a trupelor otomane de a invada România. Comandantul armatei ruse îl înştiinţa pe Carol I despre aceste convorbiri, sugerându-i să-şi concentreze armata în Oltenia şi să apere malul stâng al Dunării, protejând astfel flancul drept al armatei ruse . Cu toate acestea, agentul diplomatic britanic era convins – şi ca urmare a faptului că în mod repetat M. Kogălniceanu îi afirmase că România nu va declara război Porţii, nu va refuza plata tributului şi nu va merge alături de ruşi – că statul român nu ar avea nimic de câştigat prin participarea la conflictul oriental şi că Rusia nu ar fi încurajat-o în această direcţie .
La scurtă vreme după ruperea relaţiilor diplomatice cu Poarta şi recunoaşterea stării de război cu aceasta (29 aprilie), Camera a votat, în urma unei interpelări a lui Nicolae Fleva, independenţa României la 9 mai 1877, act confirmat şi de Senat în aceeaşi zi . La 10 mai 1877, aniversarea a 11 ani de la sosirea lui Carol I în Capitală şi depunerea jurământului în calitate de Domnitor al României, independenţa căpăta consacrarea oficială, membrii Guvernului şi reprezentanţi ai Parlamentului felicitându-l pe Suveran, fapt reflectat şi de rapoartele diplomatice ale consulului britanic la Bucureşti .
Puterile occidentale – preocupate de localizarea conflictului oriental şi de asigurarea propriilor interese la reglementarea păcii –, îşi manifestau temerea că exemplul factorilor de răspundere de la Bucureşti ar putea fi urmat şi pus în practică imediat de către celelalte provincii aflate încă sub dominaţie otomană .
Diplomaţia britanică, ce consimţise cu greu a acorda Rusiei libertate de acţiune în conflictul oriental, era preocupată mai cu seamă de a stopa orice intenţie a acestei Puteri de ocupare, fie chiar temporară şi dictată de necesităţi militare, a Constantinopolului. Urmărind a-şi proteja propriile interese, Cabinetul de la St. James lăsa să se înţeleagă că va fi primită cu ostilitate orice tentativă de a ataca Egiptul, precum şi de a restrânge libertatea de navigaţie prin Strâmtori şi Canalul de Suez . Cu toate acestea, diplomaţia engleză nu privea cu indiferenţă situaţia creată la Bucureşti, dar, pentru moment, se limita a constata că s-a produs o nouă încălcare de către români a tratatelor internaţionale .
Intuind adversitatea făţişă a Cabinetului de la Londra în privinţa ambiţiilor ţariste, Domnitorul Carol I, pentru a obţine garanţii de respectare a integrităţii noastre teritoriale, îi declara corespondentului ziarului „Daily Telegraph” că cea mai nimerită soluţie ar fi aceea de a acorda României un statut asemănător cu cel al Belgiei. În egală măsură, ar fi spre interesul Angliei, Austriei şi Germaniei „ca gurile Dunării să fie posedate de o Putere mică (România - n.n.) supt protecţia şi garanţia comună a marilor naţii comerciale” . Era mai mult decât evidentă sugestia de a nu se accepta retrocedarea sudului Basarabiei către Rusia. Se pare însă că argumentele Domnitorului nu au produs efectul scontat la Londra.
Într-adevăr pe fondul atitudinii mai mult decât rezervate a Curţilor garante, atât faţă de convenţia româno-rusă, cât mai ales faţă de declararea neatârnării, Domnitorul se pronunţa în favoarea participării armatei române dincolo de Dunăre, chiar dacă punctul său de vedere nu fusese întru totul împărtăşit de ministrul nostru de Externe şi nici de cercurile diplomatice ruseşti . La rândul său, reprezentantul Angliei la Bucureşti avea să sesizeze că Rusia nu era interesată de o participare armată română la operaţiunile din Balcani şi că nu exista un angajament sau o alianţă în această direcţie .
Lucrurile iau o întorsătură gravă atunci când trupele ruse sunt respinse din faţa Plevnei. Este momentul în care Marele Duce Nicolae, în cunoscuta telegramă din 19 iulie 1877, adresa Principelui României rugămintea de a trece cât mai grabnic Dunărea împreună cu armata sa . În faţa acestei cerinţe imperioase, Suveranul încă ezita , nedorind să intre în acţiune fără a obţine eventuale garanţii în privinţa recunoaşterii statului de cobeligerant. Pericolul respingerii trupelor ţariste dincolo de Dunăre, pe teritoriul românesc, şi deci transformarea acestuia în teatru de război, avea să constituie principalul argument pentru participarea la operaţiunile militare din Balcani. Ca atare, Marele Duce Nicolae era înştiinţat de Carol I că a decis să treacă Dunărea în fruntea a 30.000 de oameni, cu obiectivul de a cuceri împreună cu armata imperială „poziţiunea de la Plevna” .
Nu este cazul de a insista aici asupra succeselor obţinute de armata română la Griviţa, Rahova, Opanez, Vidin, Belogradcic şi asupra rolului său decisiv în ceea ce priveşte capitularea Plevnei. Toate acestea sunt binecunoscute şi se reflectă inclusiv în rapoartele consulului englez la Bucureşti. Odată cu izbânda campaniei de la sud de Dunăre, vor urma însă îndelungate şi nesperat de dificile negocieri diplomatice pentru admiterea României la stabilirea condiţiilor păcii şi, apoi, pentru recunoaşterea independenţei.
Sesizând intenţia Rusiei de a încheia pace separată cu Imperiul Otoman, ceea ce era în mod evident în defavoarea României, diplomaţia română va încerca să apeleze la suportul Cabinetelor europene, în speranţa salvării sudului Basarabiei prin recunoaşterea independenţei şi neutralităţii. Consulul englez la Bucureşti consemna temerile Guvernului român faţă de pericolul pierderii sudului Basarabiei, declarând că nu are nici un fel de instrucţiuni de la Foreign Office în privinţa atitudinii Guvernului britanic în acest sens . Domnitorul va apela, concomitent, la serviciile lui Ion Ghica, ce se va deplasa la Londra, cu scopul de a câştiga simpatia şi un eventual sprijin diplomatic din partea Cabinetului de la St. James , el însuşi interesat în împiedicarea oricărei tentative din partea ruşilor de a ocupa Constantinopolul şi Strâmtorile .
La jumătatea lunii ianuarie 1878, Cabinetul de la Petersburg comunica formal intenţia de a reocupa cele trei judeţe basarabene, care pentru Rusia reprezintă „o chestiune de onoare şi de demnitate naţională” , oferind României drept „compensaţie” teritoriul dobrogean. Îngrijorate de materializarea unei asemenea intenţii, şi în condiţiile în care delegatul român nu fusese admis la încheierea armistiţiului ruso-turc de la Kazanlîk (19/31 ianuarie 1878) , cercurile politice de la Bucureşti, aşa cum o probează şi rapoartele agentului diplomatic britanic , afirmau cu tărie hotărârea României de a menţine inviolabilitatea teritoriului, reprezentanţii naţiunii respingând orice tranzacţie în privinţa sudului Basarabiei .
Demersurile în favoarea recunoaşterii independenţei înaintea încheierii tratatului de pace nu au dus la rezultatul scontat, atât Carol I, cât şi premierul Ion C. Brătianu fiind convinşi că „pentru a ajunge la un compromis cu Rusia, Anglia şi Puterile aderă la retrocedarea Basarabiei” . Se confirma, încă o dată, faptul că Puterile europene ţineau prea mult la propriile interese pentru a mai face concesii unui stat mic, în curs de afirmare.
Tratatul de pace de la San-Stefano între Imperiul Otoman învins şi Rusia ţaristă învingătoare avea să fie semnat la 19 februarie/3 martie 1878 , fără participarea delegatului român şi fără ca acesta să aibă cunoştinţă de stipulaţiile respectivului document. Abia la 9 martie, Guvernul princiar afla despre condiţiile păcii şi nu în urma unei notificări din partea diplomaţiei ruse, ci prin intermediul „Jurnalului de St. Petersburg” trimis de generalul Iancu Ghica , ceea ce a produs o „surpriză penibilă” atât la nivelul cercurilor conducătoare, cât şi în rândul opiniei publice din ţară . Acest act, „de uimitoare nerecunoştinţă a Rusiei faţă de aliata sa” , consacra, printre altele, independenţa României (art. 5), însă cu anumite sacrificii. Astfel, art. 19 preconiza că Sublima Poartă va ceda sangeacul Tulcea (Dobrogea), Delta Dunării şi Insula Şerpilor către Rusia, care, la rândul ei, îşi rezerva dreptul de a le schimba cu sudul Basarabiei. Totodată, spre disperarea justificată a cercurilor conducătoare de la Bucureşti, se stipula dreptul de trecere pe teritoriul românesc, timp de doi ani, a trupelor ruseşti ce staţionau în Bulgaria (art. 8).
Luând cunoştinţă de prevederile Tratatului ruso-turc, Guvernul princiar declara urbis et orbi că nu va ceda „decât forţei”, iar în Senat, M. Kogălniceanu s-a lansat „într-o diatribă violentă” la adresa Rusiei, declarând „nul şi neavenit” actul încheiat la San-Stefano . Situaţia tensionată atinge apogeul în momentul în care se constatau mişcări ale trupelor ruseşti în jurul Capitalei şi stabilirea unor regimente în diferite puncte strategice ale ţării, ceea ce echivala cu o ocupare militară efectivă. O asemenea stare de spirit era evocată şi de reprezentantul britanic la Bucureşti, locotenent-colonelul Mansfield, care concluziona că „sentimentul antirus în aceste Principate a ajuns ... la apogeu” .
De aici înainte, eforturile diplomaţiei române şi ale Domnitorului aveau să se concentreze în direcţia obţinerii unui sprijin mai eficient din partea Cabinetelor europene în perspectiva convocării unui congres, în care să fie discutate stipulaţiile tratatului ruso-turc.
Cum era de aşteptat, prevederile de la San-Stefano provocaseră reacţia imediată a guvernelor de la Londra şi Viena, tendinţa de constituire a Bulgariei mari, de la Dunăre până la Marea Egee, reprezentând o veritabilă „piatră de încercare” a raporturilor între Marile Puteri . Cercurile politice britanice nu puteau admite accesul Imperiului rus – prin exercitarea unui adevărat „protectorat” asupra Bulgariei – la Bosfor, Dardanele şi Marea Mediterană, după cum nu era de dorit nici întărirea poziţiei acestuia prin noile anexiuni din Asia. Prin urmare, Anglia adoptase o atitudine belicoasă, o parte a flotei sale ocupând Strâmtorile , ceea ce avea să dea anumite speranţe Guvernului princiar faţă de o posibilă sprijinire a revendicărilor româneşti. Diplomaţia britanică avertiza că „orice tratat între Rusia şi Turcia atingând clauzele tratatelor din 1856 şi 1871 trebuie să aibă un caracter european şi n-ar putea să rămână definitiv fără aprobarea Puterilor europene. Anglia n-ar putea recunoaşte un tratat în alte condiţii” . Adoptând o astfel de tactică, privind iminenţa declanşării unui conflict, Disraeli urmărea de fapt să determine Rusia a intra în negocieri directe, separate, cu Anglia pentru revizuirea Tratatului de la San-Stefano.
În egală măsură, diplomaţia londoneză, extrem de pragmatică, avea în vedere şi încheierea unei înţelegeri cu Poarta, oferindu-i asigurări acesteia că o va sprijini în obţinerea de concesii din partea Rusiei. Opoziţia faţă de constituirea unui mare stat slav până la Marea Egee şi faţă de achiziţiile ruseşti în Armenia, precum şi necesitatea neutralizării Strâmtorilor reprezentau obiective prioritare, pentru care diplomaţia britanică era gata a se lupta. În schimb, reanexarea sudului Basarabiei de către Rusia, reducerea despăgubirilor de război, ocupaţia şi controlul Bulgariei constituiau probleme asupra cărora era dispusă a negocia .
Ca atare, Cabinetul de la Petersburg, confruntat cu spectrul izolării şi eventualitatea constituirii unei coaliţii europene ostile , avea să fie forţat a-şi reconsidera poziţia intransigentă, anunţându-şi disponibilitatea faţă de convocarea unui Congres, care să rediscute condiţiile păcii de la San-Stefano.
Acestea erau împrejurările în care locotent-colonelul Charles Edward Mansfield era rechemat la Londra, afacerile Consulatului britanic de la Bucureşti fiind girate de căpitanul William Henry Ward , pentru ca, începând cu data de 17 mai 1878 să intre în funcţiune, în calitate de agent diplomatic şi consul general, Sir William Arthur White .
Aşa cum s-a putut observa, consulul general britanic la Bucureşti, Charles Edward Mansfield, şi-a îndeplinit cu conştiinciozitate misiunea diplomatică, informând cu imparţialitate Foreign Office-ul despre evoluţia „crizei orientale”, atitudinea României şi a puternicilor săi vecini de la Apus şi Răsărit faţă de această criză. Totodată, misiunea sa nu putea decât să fie subsumată liniilor generale ale politicii externe britanice, care în respectiva perioadă urmăreau respectarea integrităţii Imperiului Otoman. Obiectivul esenţial era acela de a bloca accesul Rusiei în Peninsula Balcanică şi de a împiedica ocuparea Constantinopolului şi a Strâmtorilor Bosfor şi Dardanele, protejând în felul acesta căile maritime spre Mediterana şi drumul spre Asia. În asemenea condiţii, este de la sine înţeles de ce diplomaţia britanică a fost extrem de rezervată în a susţine veleităţile de independenţă ale românilor.