Evoluţia relaţiilor româno-franceze la începutul domniei lui Carol I (1866-1871)

Diplomaţia franceză a jucat un rol important nu numai în perioada premergătoare unirii Principatelor Române, ci şi în timpul domniei lui Alexandru Ioan Cuza, chiar dacă în ultimii ani Împăratul Napoleon al III-lea nu aproba actele de politică internă şi externă ale Domnitorului român. Atitudinea favorabilă a Franţei faţă de România avea să se facă simţită şi în cursul anului 1866 în direcţia alegerii lui Carol de Hohenzollern-Sigmaringen ca Principe al României şi al recunoaşterii sale de către Puterea suzerană şi Puterile garante.
După răsturnarea lui Al. I. Cuza la 11/23 februarie 1866 şi refuzul oficial din 18/30 martie acelaşi an al Contelui Filip de Flandra de a prelua tronul României, Guvernul de la Bucureşti avea să impulsioneze demersurile pentru fixarea unei alte candidaturi care să întrunească acordul Puterilor garante. În centrul preocupărilor cercurilor politice de la Bucureşti avea să situeze atragerea Franţei de partea revendicărilor româneşti. În acest sens, Ion Bălăceanu, agentul diplomatic român aflat la Paris, sondează poziţia diplomaţiei franceze, inclusiv cea a Împăratului Napoleon al III-lea, în privinţa desemnării unui candidat care să fie agreat de Franţa. Pe aceeaşi linie se înscria şi demersul lui Ion C. Brătianu, care comunica Guvernului de la Bucureşti, la 14/26 martie 1866, atmosfera prielnică existentă la Paris şi convingerea în posibilitatea alegerii unui Prinţ străin, cea mai bine primită candidatură fiind cea a unui Hohenzollern. La numai două zile, însuşi Ion Bălăceanu, beneficiarul unei audienţe la Palatul Tuilleries, solicita Guvernului român autorizaţia de a-l propune pe Carol de Hohenzollern, întrucât „ne-ar înfăţişa sub un aspect favorabil în ochii lui Napoleon al III-lea” .
Asupra originii noii candidaturi, în lipsa unor dovezi palpabile, planează o oarecare incertitudine. Potrivit anumitor opinii, sugestia a venit din partea omului politic francez Galhau şi fusese comunicată, încă din 1865, amicului său I. C. Brătianu. Recomandarea s-ar fi bucurat şi de sprijinul Hortensiei Cornu, din anturajul Împăratului francez. Totodată, nu erau străine de această chestiune baronesa de Franque şi Mathilda Drouyn de Lhuys, soţia ministrului de Externe francez, persoane aflate în strânse relaţii cu familia de Hohenzollern .
Pe de altă parte, s-a susţinut că propunerea venise chiar din partea lui Napoleon al III-lea şi fusese adusă la cunoştinţa delegaţilor români prin intermediul Hortensiei Cornu . O apreciere asemănătoare regăsim şi într-un articol de fond al „Gazetei Transilvaniei”, unde se specifica faptul că însuşi Împăratul Franţei îl recomandase pe Prinţul Carol de Hohenzollern şi îl sfătuise pe I. C. Brătianu să pornească spre Düsseldorf pentru a obţine consimţământul familiei .
În Memoriile Regelui Carol I se menţionează doar că Brătianu a propus candidatura având avizul lui Napoleon al III-lea . Toate aceste mărturii nu fac altceva decât să reflecte sprijinul, direct sau indirect, al cercurilor conducătoare franceze faţă de eventualitatea alegerii lui Carol de Hohenzollern-Sigmaringen la Tronul Principatelor Unite. Deşi acesta din urmă nu oferise un răspuns hotărât şi invocase necesitatea consultării Regelui Prusiei, şeful Casei de Hohenzollern, Ion C. Brătianu expedia imediat la Bucureşti o telegramă cu următorul conţinut: „Carol de Hohenzollern primeşte Coroana fără condiţiuni. S-a pus imediat în relaţiune cu Napoleon III” . Noua candidatură a fost bine cumpănită de oamenii politici români. O candidatură franceză, considerată benefică statului român, ar fi fost privită cu suspiciune de celelalte Puteri şi cu siguranţă respinsă, existând temerea modificării echilibrului european în favoarea Franţei. Candidatura Prinţului Carol, înrudit şi cu familia imperială franceză, întrunea şi adeziunea Franţei, putere ce deţinea în continuare un rol predominant în „concertul european”. Legăturile dinastice, într-o Europă monarhică, puteau juca un rol important în depăşirea dificultăţilor diplomatice.
Între timp, Conferinţa de la Paris – întrunită pentru a dezbate situaţia survenită în Principate – adoptase o declaraţie, prin care se sugera noii Adunări de la Bucureşti iniţierea procedurii de alegere a unui Domn autohton, iar în eventualitatea în care majoritatea moldovenilor s-ar pronunţa împotriva Unirii, cele două Principate urmau să se separe . Devenea limpede că o asemenea măsură era de natură a incita spiritele în ţară, astfel că reprezentantul Franţei la Bucureşti nu vedea alt mijloc de menţinere a ordinii decât admiterea Prinţului străin. Diplomatul francez aprecia cu justeţe că un astfel de principiu maschează, de altfel, ideea proclamării independenţei „dacă nu imediat, cel puţin în perspectivă”, recomandând recunoaşterea unei stări existente în fapt, soluţia fiind aceea a capitalizării tributului către Poarta otomană .
Date fiind discuţiile sterile de la masa Conferinţei şi opoziţia participanţilor manifestată faţă de alegerea unui Prinţ străin, Franţa adoptă o nouă atitudine, de compromis, la începutul lunii aprilie. Drouyn de Lhuys trimitea instrucţiuni consulului de la Bucureşti privind posibilitatea menţinerii Unirii, dar cu un Domn autohton ales pe o perioadă de 4-5 ani, după care oficialităţile române să solicite din nou Cabinetelor europene un Prinţ străin. Guvernul imperial socotea că această soluţie va fi primită favorabil de majoritatea Puterilor şi în special de Anglia şi Austria . Se avea în vedere chiar candidatura Prinţului Nicolae Bibescu sau cea a lui Grigore Basarab Brâncoveanu, ambii stabiliţi la data respectivă în Franţa . Propunerea ministrului de Externe francez reprezenta fie o manevră diplomatică menită a înlătura suspiciunile celorlalte Puteri cu privire la complicitatea lui Napoleon al III-lea în susţinerea Prinţului străin, fie o soluţie de natură a concilia interesele divergente existente în cadrul Conferinţei şi de a salva problema Unirii. O astfel de soluţie stârnise interesul Turciei şi Austriei, ambele solicitând punerea ei imediată în aplicare .
Atitudinea Franţei în această perioadă era destul de ambiguă, cu atât mai mult cu cât Împăratul Napoleon al III-lea căuta să-şi modeleze politica în funcţie de poziţia Puterilor europene. Proiectul anexării Principatelor Române la Austria , în schimbul cedării Veneţiei către Italia, nu fusese complet abandonat. Nu numai că însăşi Monarhia habsburgică a refuzat asemenea combinaţie, dar şi cancelarul Gorceakov – la curent cu astfel de negocieri – ţinea să precizeze că materializarea unei atare intenţii „serait un cas de guerre” .
Complicarea situaţiei internaţionale, ca urmare a iminenţei unui conflict austro-prusian, îl determinase pe Prinţul Carol să sondeze, prin intermediul Hortensiei Cornu, reacţia lui Napoleon al III-lea în eventualitatea acceptării Tronului României. Răspunsul primit avea să fie mai mult decât încurajator, îndemna chiar la un fapt împlinit.
Alegerea Prinţului Carol de Hohenzollern la Tronul Principatelor Unite printr-un plebiscit şi, mai ales, sosirea incognito a acestuia în ţară la 10/22 mai 1866 au fost de natură a stârni reacţii contradictorii la nivelul cercurilor diplomatice europene. Aşa cum era de aşteptat, Înalta Poartă – în calitate de Putere suzerană şi, deci, cea mai afectată de noul curs al evenimentelor de la Bucureşti – a protestat cu vehemenţă împotriva actelor de autoritate săvârşite de români, adoptând o atitudine din ce în ce mai belicoasă . Faţă de o asemenea atitudine, Guvernul de la Bucureşti stabilea mobilizarea imediată a trupelor, măsura urmând a fi comunicată Împăratului Napoleon al III-lea, nutrindu-se, astfel, speranţa unui sprijin eficace din partea diplomaţiei franceze pentru zădărnicirea proiectatei intervenţii armate otomane .
Urmărind a evita posibilitatea implicării Rusiei în chestiunea orientală – odată cu izbucnirea revoltelor din Creta (iulie 1866) – şi, deci, declanşarea unui conflict general european, Franţa sugera guvernanţilor de la Bucureşti efectuarea unui schimb de scrisori între Marele Vizir şi Principele Carol I, în care să se regăsească acele condiţii pentru recunoaşterea acestuia ca Domnitor al României . Ambasadorul francez la Constantinopol avea chiar să declare că „România nu va putea să fie decât sau turcească sau rusească, iar interesul Franţei şi Angliei ar fi să fie turcească!” .
În condiţiile în care devenise perceptibilă reaşezarea raportului de forţe la nivel continental – ca urmare a înfrângerii rapide a Austriei de către armata prusiană –, Domnitorul României avea să tatoneze din nou atitudinea lui Napoleon al III-lea, sugerând, în decembrie 1866, necesitatea stabilirii unui acord între Franţa, Anglia şi Prusia pentru a acţiona de comun acord în afacerile Orientului. O astfel de soluţie în opinia lui Carol I ar fi reprezentat „cea mai sigură garanţie a independenţei noastre naţionale” . Numai că acum se constata o răcire a raporturilor franco-prusiene, în principal ca urmare a chestiunii Luxemburgului , ceea ce se va repercuta negativ şi în privinţa atitudinii lui Napoleon al III-lea faţă de prezenţa unui Hohenzollern pe Tronul României. Dincolo de aparenţe, politica franceză urmărea atragerea Imperiului habsburgic în cadrul unei alianţe împotriva Prusiei şi, totodată, menţinerea statu-quo-ului în sud-estul Europei .
În asemenea circumstanţe, intenţia lui Carol I de organizare a armatei prin intermediul instructorilor prusieni, concomitent cu neglijarea misiunii militare franceze prezentă în România încă din vremea lui Cuza, erau de natură a inspira foarte puţină încredere la Paris . Şi cum Napoleon al III-lea „vedea pe Bismarck în toate colţurile” , ne putem explica de ce revendicările româneşti vor găsi o tot mai redusă audienţă la Tuilleries, în pofida scrisorilor curtenitoare ale Domnitorului şi a speranţelor sale de a conta şi în viitor pe sfaturile amicale şi sprijinul Împăratului.
La nivelul anumitor oameni politici români, a liberalilor radicali, se considera că scopul Austro-Ungariei era acela de a ocupa România. Pentru a contracara o astfel de politică, se miza pe o înţelegere şi colaborare a lui Napoleon al III-lea cu Prusia şi Italia, linia de conduită a Guvernului princiar urmând a fi aceea de întărire a armatei . Însă, speranţele radicalilor în acest sens aveau să fie rapid spulberate de atitudinea Puterilor europene în „chestiunea Romei” . Acum aveau să se manifeste cu pregnanţă divergenţele existente între Franţa şi Italia, chiar pericolul unui conflict cu consecinţe grave în Europa .
Întâlnirea de la Salzburg (august 1867) între Napoleon al III-lea şi Franz-Iosef, coroborată cu vizita acestuia din urmă la Paris, au contribuit din plin la răspândirea zvonurilor potrivit cărora „Franţa ar fi dispusă să jertfească România” . Pe măsură ce aceste informaţii căpătau consistenţă, sporeşte şi neliniştea cercurilor conducătoare de la Bucureşti.
Pe de altă parte, în condiţiile apropierii dintre Prusia şi Rusia (concretizată în martie 1868), atât Bismarck, cât şi Prinţul Carol Anton recomandau insistent Domnitorului României stabilirea de bune relaţii cu vecinul de la Răsărit . Luând în consideraţie aceste sugestii, Carol I avea să trimită o misiune diplomatică la St. Petersburg, ce va fi privită cu suspiciune în străinătate, chiar şi de cercurile politice franceze. Presa franceză bănuia că delegaţia trimisă de Carol I la St. Petersburg avea drept scop de „a solicita adeziunea Cabinetului rusesc la proclamarea independenţei absolute a României”, ba mai mult, chiar acordul în privinţa „anexării” Transilvaniei, Banatului şi Bucovinei . Girantul Consulatului francez la Bucureşti, Boyard, în urma unei întrevederi cu Ion C. Brătianu, consemna declaraţia acestuia, potrivit căreia Guvernul princiar „a trecut de partea Rusiei”. Brătianu justifica o asemenea orientare invocând atitudinea lui Napoleon al III-lea, care se angajase, în întâlnirea de la Salzburg, „să favorizeze anexarea României de către Austria” . Nu este mai puţin adevărat că absenţa îndelungată a consulului francez de la Bucureşti, baronul d'Avril, şi înlocuirea sa de către Boyard – aflat în relaţii apropiate cu familia Prinţului Bibescu – a fost interpretată de Carol I şi Guvernul său ca o manifestare ostilă . Mai mult decât atât, noul agent diplomatic francez, Mellinet, considera necesar să atragă atenţia Domnitorului că pentru a-şi asigura dispoziţiile binevoitoare ale Împăratului trebuie „să se abţină complet de la preocupările de politică externă” .
Atitudinea îngăduitoare a României faţă de trecerea grupurilor organizate de bulgari la sud de Dunăre a determinat manifestarea unor vii proteste la Paris. De pildă, „Journal des Débats”, într-unul din articolele sale de fond, admonesta, este drept pe un ton moderat, politica Guvernului de la Bucureşti, dezvăluind un aşa-zis proiect de proclamare a independenţei României în contextul alianţei cu Serbia şi a sprijinului acordat bulgarilor .
Reintrarea radicalului I. C. Brătianu în Guvern, după ce acesta îşi dăduse demisia şi ca urmare a presiunilor franceze, prezenţa colonelului prusian Krenski la Bucureşti şi transportarea armelor, comandate de Carol I în Prusia, pe teritoriul rusesc au amplificat suspiciunea Austro-Ungariei, Franţei şi Angliei, întărind convingerea acestora despre existenţa unui plan privind proclamarea independenţei şi a Regatului la 10 mai 1868 . Consulul Franţei la Bucureşti, informându-şi superiorii despre zvonurile privind proclamarea independenţei, evidenţia faptul că Domnitorul Carol împărtăşeşte opiniile lui I. C. Brătianu, care, la o întrunire electorală, declarase necesitatea „arborării drapelului ortodoxismului... împreună cu fraţii noştri slavi” .
Este adevărat că o parte a presei franceze, de pildă ziarul L'International, recunoştea că odată cu preluarea Ministerului Afacerilor Străine de către marchizul de Moustier, fostul ambasador la Constantinopol, s-a produs o schimbare la nivelul relaţiilor cu România, Guvernul imperial intervenind „într-un mod neplăcut în afacerile române” pentru înlăturarea din Cabinet a lui I. C. Brătianu. În opinia aceluiaşi organ de presă, dacă liberalii radicali îşi puneau, în acel moment, „oarecare speranţă în Rusia, fac aceasta fiindcă numai Rusia singură le promite ajutor”. Prin urmare, rezultatul politicii promovate de Quai d'Orsay era „slăbirea influenţei franceze în România, atât cât şi în tot Orientul, şi creşterea influenţei ruseşti” .
Este adevărat faptul că Franţa nu a ezitat să întreprindă demersuri şi presiuni pe lângă Principele Carol pentru înlăturarea radicalilor de la guvernare. La această atitudine au contribuit şi rapoartele diplomatului francez la Bucureşti, A. Mellinet, care căutase a-i denigra pe radicali, prezentându-i ca fiind înfeudaţi politicii ruseşti.
Călătoria lui Carol I în Occident în august-noiembrie 1869 şi convorbirile cu oficialităţile de la Paris nu au fost de natura a schimba atitudinea rezervată a Franţei faţă de România şi faţă de veleităţile de independenţă ale românilor, deşi Guvernul de la Bucureşti era unul de nuanţă moderată şi promisese respectarea statu-quo-ului în Balcani .
Pe de altă parte, pe plan intern, gruparea Brătianu-Rosetti, ameninţată să rămână într-o perpetuă opoziţie, se arăta dispusă a uza de toate mijloacele, inclusiv de tactica intimidării Monarhului cu spectrul detronării, în această politică fiind antrenată, potrivit anumitor opinii, şi Franţa. Agentul diplomatic român de la Constantinopol, D. Ştirbey, opina că radicalul Dumitru Brătianu ar fi avansat premierului Franţei, liberalul E. Ollivier, proiectul organizării unei acţiuni pentru răsturnarea lui Carol I. Se consemna, totodată, că oferirea Coroanei României unui Prinţ francez a fost primită „în mod favorabil” de şeful Guvernului de la Paris, vehiculându-se deja candidatura lui Nicolae Bibescu, fiul fostului Domn muntean, care făcea parte din armata napoleoniană. Însă ideea, dacă ea a existat cu adevărat, ar fi fost imediat abandonată de Ollivier, ca urmare a opoziţiei diplomaţiei austro-ungare. În perspectiva izbucnirii conflictului franco-prusian, răsturnarea Principelui Carol nu era dorită la Viena, iar în cazul în care acest lucru s-ar fi petrecut, Imperiul dualist lăsa să se înţeleagă că va încuraja ocuparea României de către Poartă. La finalul observaţiilor sale, diplomatul român concluziona: „Le moindre désordre pourrait nous être fatal. Tout le monde nous donne à l'unisson le même conseil; c'est d'être tranquille et de ne pas bouger” .
Informaţii la fel de alarmante transmitea agentul nostru diplomatic de la Paris, Ion Strat, care avusese o întrevedere cu ministrul de Externe al Franţei, Ducele Gramont. Acesta era convins că Principele Carol „conspiră contra intereselor franceze” şi prin urmare, în eventualitatea unui război cu Prusia, Guvernul de la Paris va sprijini acţiunea de răsturnare a sa, „spre a da oarecare satisfacţie opiniei publice care a imputat uneori Împăratului că a pus un Hohenzollern la Dunăre!” .

Între timp, Carol I avea să fie supus unor atacuri concentrice din interior, mai ales de la tribuna parlamentară, unde oamenii politici adresau interpelări în legătură cu atitudinea României în cazul declanşării conflictului franco-prusian. De pildă, N. Blaremberg sugera manifestarea simpatiei faţă de Franţa şi chiar necesitatea adoptării unei poziţii active, de implicare pentru realizarea aspiraţiilor naţionale. Şi cum Guvernul se angaja doar să respecte „cea mai strictă neutralitate”, se considera că acesta era cu totul subordonat Principelui de origine prusiană . Mai mult decât atât, complicaţiile generate de candidatura la Tronul Spaniei – socotită indezirabilă la Paris – a lui Leopold de Hohenzollern-Sigmaringen, fratele Domnitorului şi prezumtiv succesor al acestuia, îi vor determina pe radicali să-l avertizeze pe Carol I că, în conformitate cu prevederile constituţionale, Tronul României ar deveni vacant în lipsa moştenitorilor pe linie bărbătească directă. Totodată, lăsau să se înţeleagă satisfacţia cu care va fi primită la Paris detronarea Principelui prusian de la gurile Dunării .
Informat de această strategie a radicalilor şi, mai ales, ca urmare a poziţiei Cabinetului de la Viena, Ducele Gramont, deşi adoptase o atitudine defavorabilă Domnitorului României în perioada anterioară, trimitea la 20 iulie 1870 instrucţiuni categorice girantului consular de la Bucureşti. Potrivit acestora, Principele Carol putea conta pe acelaşi ajutor al Franţei din trecut, diplomaţia pariziană fiind hotărâtă să descurajeze, pe măsura influenţei sale, „orice tentativă îndreptată împotriva sa” . Asigurări identice erau reiterate de A. Mellinet, consulul francez la Bucureşti, care se reîntorsese recent la postul său. Satisfăcut de aceste garanţii, Carol I confirma că România va adopta „o linie de conduită înţeleaptă şi conformă cu tratatele” . Mai mult decât atât, P. P. Carp, ministrul nostru de Externe, aducea la cunoştinţa diplomaţiei franceze disponibilitatea României „de a rezista la orice agresiune din partea Rusiei şi de a acţiona în acest scop în înţelegere cu Franţa sau Austria”, politica Guvernului român, chiar şi după „succesele parţiale ale Prusiei”, rămânând aceeaşi ca şi în trecut .
În timpul desfăşurării războiului franco-prusian, manifestaţiile de simpatie faţă de Franţa devin tot mai frecvente, întocmindu-se chiar liste de subscripţie publică în favoarea răniţilor francezi. În egală măsură însă, o parte a presei publica articole calomnioase la adresa Prusiei, ceea ce-i va produce amărăciune lui Carol I .
O situaţie asemănătoare va avea loc după ce Franţa napoleoniană fusese îngenuncheată de către Prusia. De pildă, la 10 martie 1871 s-a organizat un banchet, de către comunitatea germană din Bucureşti, prilejuit de sărbătorirea zilei de naştere a lui Wilhelm I, abia proclamat Împărat al Germaniei unificate, ceea ce a stârnit, din partea unor cetăţeni ai Capitalei, manifestaţii zgomotoase de simpatie pentru Franţa învinsă şi de ostilitate la adresa Germaniei . Această atitudine – acutizată de unele ciocniri între manifestanţi şi organizatori –, avea să fie interpretată de Carol I ca o ofensă directă adusă persoanei sale. Situaţia se va aplana numai după ce Principele Carol, care ameninţase cu abdicarea, va primi satisfacţie prin formarea unui Guvern conservator strâns unit în jurul Monarhului. În perioada următoare, Franţa republicană se va confrunta cu propriile probleme, fără a mai juca, pentru o bună perioadă de timp, un rol esenţial pe scena internaţională. În asemenea împrejurări, politica externă a României se va orienta cu precădere spre monarhiile conservatoare reunite în „Alianţa celor trei Împăraţi”, în speranţa dobândirii de sprijin diplomatic pe calea independenţei.
Aşa cum s-a putut constata, relaţiile româno-franceze au cunoscut o evoluţie sinuoasă, determinată în principal de evenimentele petrecute pe scena internaţională, alternând momentele de sprijin efectiv cu momente de suspiciune şi chiar presiuni diplomatice.

Inaugurarea statuii lui Ştefan cel Mare la Iaşi în 1883. Reactii diplomatice austro-ungare

Inaugurarea statuii lui Ştefan cel Mare, operă a sculptorului francez Emmanuel Frémiet, autorul memorialului Jeanne d’Arc din Paris, a avut loc la Iaşi, la 5/17 iunie 1883 în faţa Palatului Administrativ. La solemnitate aveau să participe Regele Carol I, miniştri ai Guvernului condus de I.C. Brătianu, senatori şi deputaţi, precum şi reprezentanţi diplomatici ai Puterilor europene . Cu această ocazie, Regele Carol I afirma: „Privim dar cu dragoste şi admiraţie pe eroul Moldovei care este fala şi podoaba românilor şi care, împreună cu Mihai Viteazul, a întemeiat renumele armelor noastre, redeşteptat pe câmpiile din Bulgaria” . A doua zi, la 6/18 iunie 1883, municipalitatea ieşeană a oferit un banchet în sala Teatrului Naţional, banchet în cadrul căruia s-au rostit toasturi, ultimul fiind cel al senatorului conservator Petre Grădişteanu şi care avea să stârnească o adevărată furtună diplomatică. Ziarul „L’Independence Roumaine” a publicat discursurile rostite, amintind că Petre Grădişteanu s-a referit la Bucovina, Transilvania şi Banat ca la pietrele nestemate ce lipsesc din coroana regală .
Reprezentantul austro-ungar la Bucureşti, von Mayr, solicita ministrului său de Externe instrucţiuni privind atitudinea Cabinetului de la Viena faţă de discursul rostit de senatorul P. Grădişteanu la banchetul ce a urmat dezvelirii statuii lui Ştefan cel Mare, care făcea o „aluzie nevoalată” la provinciile româneşti aflate sub stăpânirea Monarhiei dualiste, şi toastul preşedintelui Camerei, C.A. Rosetti, care a încheiat discursul său cu cuvintele: «Să trăiască Regele şi Regina românilor»” . Instrucţiunile din partea Ministerului de Externe austro-ungar nu întârziau să apară, astfel că printr-o telegramă cifrată, se sugera reprezentantului Vienei la Bucureşti a atrage atenţia ministrului de Externe român, D.A. Sturdza, asupra „intensificării unei agitaţii, care va sili România să ia o poziţie împotriva Monarhiei, poziţie pe care o vom regreta şi care ar putea deveni periculoasă pentru România”. La acestea, împăratul Franz-Iosef avea să adauge rugămintea de a insista „în privinţa unei dezminţiri în mod hotărât pozitive” , atât în ziarele româneşti, cât şi în cele austro-ungare.

Diplomatul austro-ungar de la Bucureşti sesiza faptul că „Monitorul Oficial” a reprodus toate discursurile pronunţate la ceremonia inaugurării statuii şi la banchetul de la Teatrul Naţional, cu excepţia celui al lui Grădişteanu, o atitudine similară adoptând majoritatea ziarelor româneşti. Mai mult decât atât, cotidianul ieşean „Curierul”, a cărui ediţie cuprindea iniţial discursul incriminat, a fost retras înainte de a fi difuzat – la ordinul prefectului Poliţiei din Bucureşti, care îl însoţea pe Rege -, apărând o nouă ediţie, de această dată fără a mai reproduce discursul lui Grădişteanu .
Incidentul cu diplomaţia austro-ungară a fost stârnit nu numai de discursul lui Grădişteanu, ci, în egală măsură, şi de formula de adresare „Regelui românilor” utilizată de preşedintele Camerei, C.A. Rosetti, ambele producând „o vâlvă de netăgăduit” în rândurile corpului diplomatic şi al opiniei publice din Viena şi Budapesta. Îndeosebi titulatura de „Rege al românilor” era considerată de Kalnoky drept „ilegală” şi „jignitoare” la adresa împăratului Franz-Iosef, care-şi exercita autoritatea asupra supuşilor români din Transilvania, Banat şi Bucovina, solicitând reprezentantului său la Bucureşti să protesteze împotriva tolerării şi răspândirii unei asemenea titulaturi în organele de presă oficiale .
Cercurile diplomatice austro-ungare aveau să insiste pe lângă Guvernul României pentru o dezminţire fermă, pentru „dezavuarea deschisă a aspiraţiilor împărtăşite de Grădişteanu” , mai ales după ce acesta, nemulţumit că nu au fost reproduse cu exactitate în presă cuvintele ce le rostise, publica o scrisoare în ziarul „România liberă”, în care reproducea integral textul discursului adresat monarhului şi unde se menţiona la un moment dat că toţi oamenii politici văd în Carol I „nu pe Regele României, ci pe Regele românilor”, după cum, cu ajutorul tuturor, „Majestatea Voastră va recăpăta pietrele scumpe care mai lipsesc din coroana lui Ştefan cel Mare”. Dincolo de acest fapt, Grădişteanu ţinea să sublinieze, într-o notiţă explicativă finală, că sentimentele pe care le exprimase erau sentimentele tuturor românilor şi „indiferent ce s-ar spune, indiferent ce s-ar face, nimeni nu le va putea pe nici stinge, nici sufoca” . La scurtă vreme aveau să fie reproduse în presă şi cuvintele rostite de B.P. Hasdeu, care, evocând bătăliile purtate de Ştefan cel Mare, amintea de epoca unirii naţionale, ce trebuia urmată de o epocă a „expansiunii”, astfel încât „Opera Regelui Carol este începutul operei de întregire a marelui Ştefan” .
Iritarea diplomaţiei de la Viena reiese clar dintr-o circulară a ministrului de Externe austro-ungar, unde se preciza, referitor la incidentul de la Iaşi, că „o asemenea evidenţiere obraznică, cu un program naţional ostil, înscenată la o asemenea ocazie sărbătorească sub ochii regelui şi a miniştrilor săi, poate fi interpretată de către Guvernul austriac ca nimic altceva decât ca pe o provocare flagrantă, în stare să rănească demnitatea Monarhiei şi să neliniştească provinciile noastre de la graniţă” . Totodată, lipsa de reacţie a autorităţile române era socotită la Viena drept o împărtăşire a acelor declaraţii făcute de Grădişteanu şi Rosetti, ceea ce le conferea „caracterul unei demonstraţii îndreptate împotriva liniştii şi siguranţei graniţelor noastre (Austro-Ungariei – n.n., S.L.D.)” . Girantul ambasadei austro-ungare la Bucureşti, Salzberg, era convins că „există mulţi care nu numai că aprobă manifestaţiile antiaustro-ungare ale domnului Rosetti, ci se şi străduiesc să le răspândească mai departe” . Trebuie precizat că acest incident diplomatic survenea pe fondul unei răciri a relaţiilor româno-austro-ungare, ca urmare a „chestiunii Dunării” , a activităţii în favoarea unui stat daco-român a celor două asociaţii: „Iredenta”(cu sediul la Ploieşti) şi „Societatea Carpaţilor”(având cartierul general la Bucureşti) , precum şi conflictul cu grănicerii austrieci de la Iţcani .
După primirea notei diplomatice din partea ministrului de Externe român, D.A. Sturdza, omologul său austro-ungar constata cu surprindere că erau dezaprobate şi regretate de partea română doar expresiile folosite în discursurile de la Iaşi, fără a se condamna însă cu hotărâre spiritul şi tendinţa „întregii agitaţii” . De aceea, într-o convorbire cu reprezentanţii austro-ungar şi german de la Bucureşti, primul ministru I.C. Brătianu oferea asigurări în sensul că Guvernul român „doreşte să evite tot ceea ce irită statul vecin şi tot ceea ce i-ar putea da prilej de a se plânge” . Interesant de remarcat este faptul că diplomatul german lăsa să se înţeleagă pericolul pe care-l reprezintă promovarea unei politici naţionale faţă de românii din provinciile aflate sub stăpânire austro-ungară, pericol ce ar putea deveni fatal pentru existenţa României în cazul unui conflict cu Monarhia bicefală şi care „ar pune sub semnul întrebării menţinerea integrităţii teritoriale” .
În cele din urmă Guvernul austro-ungar saluta „cu sinceră satisfacţie” explicaţiile Cabinetului de la Bucureşti, care îşi recunoştea obligaţiile prin prisma raporturilor internaţionale reciproce şi promitea „că nu va tolera agitaţiile care pot tulbura raporturile de bună vecinătate” . Mai mult decât atât, cercurile diplomatice de la Viena îşi exprimau convingerea că cea mai bună soluţie era menţinerea lui Brătianu la guvernare şi debarasarea sa de C.A. Rosetti şi de „extremişti” , astfel încât relaţiile româno-austro-ungare să evolueze în sensul dorit, o alianţă politico-militară între cele două state, cu participarea Germaniei .

Delimitarea frontierei de sud a Dobrogei (1878-1881)

The delimitation of the Dobroudja south border (1878-1881)

Abstract

After the Peace Congress of Berlin (1878), serious differences occur as regards the delimitation of the south border of the autonomous Principality of Bulgaria. According to art. 2 of the Treaty of Berlin (1/13 July 1878), the town Silistra was awarded to Bulgaria, which produce national discontent at Bucharest, the more so as this town have a great strategic importance. Commission for delimitation of the border, whose works were opened on 11 October 1878, will determine to award Silistra and a fortified point, known as the Arab-Tabia, to Romania, solution bitterly contested by the Russian representative for almost a year. Arab Tabia was occupied by Romanian troops which would lead to serious tensions between Romania and Russia. There is even the possibility of an outbreak of military conflict between the two sides. After lengthy debates and controversies, the Commission established, again, mostly as a border of southern Dobrogea to pass east of Silistra, and including Arab-Tabia, but Romania lost a strip of territory of 4-5 km2, which make impracticable the idea of the Romanian authorities to build in this area a bridge over the Danube. New frontier will be recognized by the Ottoman Empire until July 1881.

Termeni cheie: Diplomatie, conflict, România, Bulgaria, Dobrogea
Key words : Diplomacy, conflict, Roumania, Bulgaria, Dobroudja


După Congresul de pace de la Berlin din 1878, Guvernul român încerca să disocieze problema cedării sudului Basarabiei de cea a preluării Dobrogei, respingând „cu energie” ideea schimbului. În această din urmă privinţă, se sublinia că Dobrogea a fost oferită României nu de Rusia, care nu avea drept de proprietate şi de posesie asupra provinciei, ci de puterile semnatare ale Tratatului de la Berlin . La 14 noiembrie 1878, Domnitorul, în fruntea trupelor sale, va asista la instalarea administraţiei române în Dobrogea, oferindu-se locuitorilor acestei străvechi provincii asigurări în privinţa respectării drepturilor lor, indiferent de religia pe care o profesează . Luarea în posesie a Dobrogei nu a fost lipsită de dificultăţi, oficialităţile imperiale ruse tergiversând transferul autorităţii părţii române, după cum trupele ruse nu se grăbeau să părăsească provincia pe parcursul retragerii lor din Bulgaria, ceea ce semăna foarte mult cu o ocupaţie . Aşadar, se instala tot mai pregnant o răcire a raporturilor româno-ruse, ce se va agrava cu prilejul delimitării frontierei româno-bulgare.
Dificultăţile vor surveni între România şi Principatul bulgar în ceea ce priveşte delimitarea graniţei de sud a Dobrogei, Comisia europeană însărcinată cu această misiune confruntându-se cu serioase divergenţe atât la masa tratativelor, cât mai ales pe teren. Potrivit art. 2 din Tratatul de la Berlin, această graniţă trebuia să treacă la răsărit de Silistra şi până la sud de Mangalia, localitate care aparţinea teritoriului românesc. Cercurile conducătoare de la Bucureşti erau nemulţumite de faptul că Silistra, fortăreaţă cu o poziţie strategică importantă şi absolut necesară unei comunicări facile cu Dobrogea, era atribuită Bulgariei. Potrivit inspecţiilor de pe teren, proiectatul pod peste Dunăre care să asigure comunicarea permanentă între cele două maluri nu putea fi construit la răsărit de Silistra, această zonă fiind mlăştinoasă, ci la vest, unde terenul era propice în acest sens.
De aceea, diplomaţia de la Bucureşti încerca să câştige de partea sa pe membrii Comisiei europene de delimitare, singur delegatul austro-ungar fiind dispus a susţine interesele româneşti. În această comisie, ale cărei lucrări s-au deschis la Constantinopol la 11/23 octombrie 1878, reprezentantul rus Bogoliubov cerea ca frontiera să treacă la 21 de Km de Silistra, în dauna României, ceea ce contravenea chiar şi prevederilor Tratatului de la Berlin, opinie neîmpărtăşită însă de ceilalţi delegaţi. În momentul în care membrii comisiei s-au deplasat pe teren, la Silistra, delegaţii români: Mihail Pherekyde, colonelul Ştefan Fălcoianu, colonelul Arion şi colonelul Slăniceanu făceau cunoscut punctul nostru de vedere, care susţinea, din raţiuni pur defensive, acordarea Silistrei şi a împrejurimilor. În caz contrar, fortificarea acestora nu putea fi îndreptată decât împotriva României, ceea ce va obliga cele două ţări vecine, una prin măsuri de precauţie, cealaltă prin măsuri reciprocitate, să se situeze pe poziţia unei „păci armate”, prejudiciabilă în egală măsură ambelor părţi, română şi bulgară .
Confruntând această opinie cu dificultăţile de pe teren, membrii comisiei, cu excepţia reprezentantului rus care persista în a favoriza Bulgaria în detrimentul României, stabileau ca Arab-Tabia, o colină din faţa Silistrei, să fie atribuită României, frontiera fiind stabilită la 800 m în aval de localitatea în litigiu .
Lucrările comisiei aveau să fie suspendate în luna decembrie 1878, atât ca urmare a timpului nefavorabil, cât mai ales din cauza opoziţiei Rusiei faţă de soluţia adoptată . Frontiera româno-bulgară nefiind stabilită, cercurile guvernante de la Bucureşti întâmpinau serioase dificultăţi în ceea ce priveşte stabilirea punctelor de vamă, ceea ce prejudicia interesele noastre economice şi fiscale, într-o perioadă în care trezoreria română înregistrase mari deficite. Diplomaţia română solicita Puterilor europene stabilirea definitivă a graniţei aşa cum se pronunţase Comisia europeană de delimitare, în litera şi spiritul art. 46 al Tratatului de la Berlin. Şi aceasta cu atât mai mult cu cât reprezentantul Porţii – putere direct interesată, întrucât Principatul Bulgariei se afla sub suzeranitate otomană – acceptase traseul frontierei aşa cum fusese stabilit .
În această stare de incertitudine, un detaşament român se va instala, în ianuarie 1879, la Arab-Tabia , Guvernul de la Bucureşti considerându-se îndreptăţit a intra în posesia acestui punct strategic şi bizuindu-se pe decizia, adoptată cu majoritate de voturi, a Comisiei europene de delimitare . O astfel de atitudine stârnise nu numai reacţia fermă şi energică a Rusiei , ci şi cea a celorlalte Puteri europene, cu excepţia Austro-Ungariei şi Angliei , care solicitau imperios retragerea trupelor române de la Arab-Tabia. Ceea ce, de altfel, avea să se şi întâmple la 21 februarie 1879, evitându-se, în ultimul moment, izbucnirea unui incident, întrucât 10.000 de soldaţi ruşi părăsiseră Silistra cu destinaţia Arab-Tabia, pe care o vor ocupa la 22 februarie . Diplomaţia franceză, de pildă, consiliase Guvernul român a da dovadă de spirit de conciliere, pentru a preveni un conflict cu Rusia .
După constituirea a două subcomisii însărcinate cu studierea situaţiei de pe teren, se vor relua, în cursul lunii iulie 1879 lucrările Comisiei europene la Constantinopol, şi de această dată Rusia fiind hotărâtă să nu cedeze. Mai mult decât atât, delegatul rus, Bogoliubov, propunea ca frontiera româno-bulgară, contrar prevederilor art. 2 din Tratat , să fie fixată pe talvegul Dunării, înţelegând prin aceasta curentul cel mai puternic al fluviului. Această soluţie va predomina, astfel că în septembrie 1879 ea va fi adoptată, precizându-se că toate insulele aflate la dreapta talvegului vor rămâne în continuare în posesia României ca „enclave”, iar cele din stânga fluviului care aparţinuseră Imperiului Otoman înainte de această dată, acum reveneau Bulgariei sau României în funcţie de hotărârile comisiei europene de delimitare.
În privinţa Arab-Tabiei, lucrările comisiei s-au desfăşurat fie la Silistra, fie la Bucureşti, în luna octombrie 1879, fiind acceptaţi, cu titlu consultativ şi fără drept de vot deliberativ, reprezentanţii români şi bulgari. Neconcordanţele iscate între punctul de vedere rus şi cel român au determinat propunerea convocării unei Conferinţe a ambasadorilor la Constantinopol (decembrie 1879). Şi cum discuţiile păreau a nu ajunge la nici un rezultat, Austro-Ungaria s-a oferit să medieze conflictul, urmând a propune un parcurs care să întrunească acordul ambelor părţi. Propunerea, care diferea de rezultatele de până atunci ale comisiei de delimitare , avea în vedere ca frontiera să treacă la est de Silistra, lăsând însă României localitatea Arab-Tabia . Soluţia aceasta va fi împărtăşită, în cele din urmă, de toate Puterile europene, însă nu va fi ratificată de Sultan decât în iulie 1881, după ce Poarta a acceptat şi noua frontieră cu Grecia.

Problema sudului Basarabiei la Congresul de Pace de la Berlin (1878)

Problema sudului Basarabiei va cunoaşte momentul culminant la finalul războiului împotriva Imperiului otoman (1877-1878), atunci când intenţia diplomaţiei ţariste de a reanexa cele trei judeţe: Cahul, Bolgrad şi Ismail devenea o crudă realitate. O astfel de pretenţie, formulată acum oficial, nu numai că ştirbea integritatea teritorială a României, pe care Rusia se angajase să o respecte prin articolul 2 al Convenţiei din 4/16 aprilie 1877 , dar constituia o mare nedreptate istorică.
Congresul de Pace de la Berlin avea să fie prefaţat de încheierea unor acorduri bilaterale secrete între Puterile europene direct interesate. Disensiunile grave între „garanţii” ordinei europene vor determina ca fiecare putere în parte să-şi rezerve „deplina libertate de apreciere şi de acţiune” . La 30 mai 1878 avea să se semneze între Anglia şi Rusia un protocol, prin care Bulgaria urma a fi divizată în două provincii şi erau limitate anexiunile ruseşti în Asia. Referitor la sudul Basarabiei, Cabinetul londonez, în pofida simpatiei manifestate de opinia publică în favoarea cauzei româneşti, îşi dădea acordul său tacit . A urmat o înţelegere anglo-austro-ungară (6 iunie) cu privire la restrângerea teritorială a Bulgariei până la nordul Munţilor Balcani şi la răsărit de Morava, reducerea ocupaţiei ruse pe teritoriul bulgar la 6 luni şi ocuparea de către austrieci a Bosniei şi Herţegovinei. Astfel, Austro-Ungaria s-a transformat dintr-un „campion al Turciei” într-un „co-partajant” cu Rusia şi Anglia . De asemenea, prin tratatul cu Imperiul Otoman (4 iunie), diplomaţia britanică, care nu-şi făcuse prea mari scrupule din a ameninţa Poarta cu o atitudine potrivnică la Congres, avea să dobândească insula Cipru . Toate acestea demonstrau, o dată în plus, că Puterile europene îşi urmăreau propriile interese în dauna statelor mici. Acum, Bismarck, satisfăcut de cursul evenimentelor, putea să-şi asume rolul de „samsar cinstit” – dar care s-a dovedit a fi unul interesat şi subiectiv – la masa verde a tratativelor.
Răspunzând unei interpelări în Adunarea Deputaţilor privind atitudinea României la Congresul de la Berlin, primul ministru I.C. Brătianu avea să sublinieze cu fermitate că Guvernul nu este dispus la nici un fel de concesii faţă de sudul Basarabiei şi că „oricine va fi acela care va reprezenta ţara noastră la Congres, nu va putea să se pună pe un alt tărâm şi să primească alte condiţiuni, decât acele pe care le voieşte ţara întreagă”. Brătianu, departe de a fi convins că justiţia divină sau justiţia umană „vor domni totdeauna în areopagul european”, promitea că „cel puţin vom veni cu drepturile noastre intacte…”, întrucât „acela care ştie să-şi păstreze viitorul liber, numai pentru acela va fi viitor” .
În preajma întrunirii Congresului, Puterile europene refuză însă a lua în consideraţie admiterea delegaţilor români, sub pretextul că independenţa României nu fusese recunoscută . Un alt argument invocat era acela că la respectivul for urmau să participe doar semnatarii Tratatului de la Paris din 1856 .
Cu toată opoziţia Cabinetelor europene, Domnitorul decide, totuşi, să-i trimită la Berlin pe M. Kogălniceanu şi Ion Brătianu, deşi îşi exprima convingerea că nici una dintre Marile Puteri nu va susţine România; cu toate acestea, cei doi delegaţi aveau instrucţiuni precise să persevereze şi să reziste la toate sugestiile privind orice tranzacţie în problema Basarabiei, iar dacă se va decide la Congres „spolierea României”, reprezentanţii noştri trebuiau să protesteze energic, aceasta fiind singura cale de urmat, în deplin acord cu voturile Camerelor române . Înainte de a pleca spre Berlin, primul ministru I. C. Brătianu îşi manifesta neliniştea, în prezenţa consulului englez la Bucureşti, faţă de posibilitatea unei ciocniri armate cu trupele ruse din ţară, lăsând să se înţeleagă că un sprijin din partea Cabinetului de la St. James ar fi de dorit, sprijin ce s-ar putea concretiza prin facilitarea obţinerii a 10.000 de carabine pentru dotarea cavaleriei .
Temerile premierului român nu erau deloc neîntemeiate sau exagerate, întrucât la vremea respectivă un număr destul de mare de militari ruşi se aflau efectiv pe teritoriul românesc. De pildă, în Moldova şi Basarabia erau concentraţi aproximativ 20.000 de oameni, iar între Giurgiu şi Bucureşti alţi 20.000 .
Deşi îşi pierduse încrederea într-o atitudine pozitivă a Cabinetelor europene în ce priveşte statutul de neutralitate şi problema sudului Basarabiei, ministrul român de Externe dorea să afirme cu claritate că România nu acceptă de bunăvoie să cedeze o porţiune din teritoriul său, ci doar „se supune forţei” . Pe de altă parte, Brătianu îi scria, la 3 iunie 1878, reprezentantului român la Viena, Ion Bălăceanu, că Guvernul princiar „nu va ceda nici o părticică din Basarabia, nici chiar pentru cele mai strălucite compensaţii”. România dispunea de 60.000 de oameni înarmaţi, ţara fiind pregătită a se ridica pentru a-şi apăra dreptul său . În acest sens, agentul diplomatic român trebuia să obţină din partea lui Andrássy o declaraţie categorică în privinţa sprijinirii României, declaraţie care, de altfel, nu avea să fie formulată nici acum, nici mai târziu. Aşa cum constata şi consulul Belgiei la Bucureşti, atitudinea „curajoasă şi fermă” a României era de natură a incomoda serios Rusia, care „încearcă să evite, înaintea Congresului, tot ceea ce ar provoca un conflict” .
La 1/13 iunie 1878 aveau să se deschidă lucrările Congresului de pace de la Berlin, cu scopul – mărturisit de Prinţul Bismarck, în calitate de preşedinte – de a supune discuţiei Tratatul de la San-Stefano, precum şi de a asigura pacea „printr-o înţelegere comună şi pe baza unor noi garanţii” . Se înţelege de la sine că totul era spre beneficiul Marilor Puteri şi în dauna statelor mici, ce nu îşi puteau proteja interesele. În condiţiile amintite mai sus, reiese cu claritate că forumul european întrunit la Berlin nu reprezenta altceva decât „o solemnă reprezentaţie”, după ce „piesa fusese în aproape toate amănuntele ei, aranjată dinainte în culise” . Vom reuşi astfel să înţelegem conduita reprezentanţilor Puterilor europene în timpul şi la sfârşitul Congresului.
Chiar în ziua deschiderii solemne a respectivului areopag european, Carol I considera că există puţine speranţe pentru păstrarea Basarabiei . Tot acum, plenipotenţiarii României adresau o scrisoare oficială lui Bismarck, solicitând să fie admişi „pentru a expune şi apăra drepturile ţării lor”, exprimându-şi, totodată, speranţa că diplomaţii întruniţi la Berlin vor binevoi „să-i asculte mai înainte de a delibera asupra intereselor românilor” . Intuind sensul realităţilor, Carol I aştepta cu „îngrijorare şi încordare” deciziile Congresului. „Basarabia – aprecia Domnitorul într-o epistolă către tatăl său – este un preţ de pace foarte comod, care nu costă nimic Puterile Mari şi la care Rusia ţine mai mult decât la cele mai multe foloase câştigate în ultima campanie” . Ion C. Brătianu, în urma consultărilor particulare cu participanţii la Congres, scria din Berlin lui C. A. Rosetti că singurul care îi spusese adevărul fusese cancelarul Bismarck, ce avea interesul ca România să primească schimbul teritorial propus de plenipotenţiarii ruşi, ceea ce ar fi făcut ca sarcina sa la Congres să fie mult mai facilă. Englezii ne sacrificaseră cu mult timp înainte, însă se foloseau de revendicările româneşti pentru a vedea, de fapt, pe deplin realizate dorinţele lor. Andrássy îi reiterase lui Brătianu faptul că Monarhia dualistă nu va declanşa un război pentru sudul Basarabiei, care de altfel era pierdut, precizând că o eventuală împotrivire la hotărârile Congresului ar pune România într-o postură ridicolă. Totodată, ne consilia a nu dezarma, întrucât nu se ştia ce va urma până la sfârşit. Reprezentantul Franţei, Waddington se dovedea a fi mult mai practic, ceea ce sugera şi delegaţilor români, căutând a asigura ca despăgubirea să fie cât mai favorabilă. Cât îl priveşte pe contele Corti, acesta a fost „mai dulce în vorbe, iar nu în promisiuni” . Aşadar, tabloul general al situaţiei nu părea deloc favorabil revendicărilor româneşti. S-a pus la un moment dat chiar problema unei vizite inopinate a lui Carol I la Berlin , în speranţa obţinerii unor decizii favorabile României, însă Brătianu considera o astfel de acţiune, în împrejurările date, drept tardivă .
La 13/25 iunie 1878, Carol I elabora, la Cotroceni, un memoriu al cărui scop nu era precizat şi care prezintă un interes deosebit prin ideile pe care le conţine . Aici, Domnitorul îşi exprima dezamăgirea faţă de intenţia Congresului de la Berlin de a încheia pacea cu orice preţ, înţelegerea Marilor Puteri realizându-se pe seama statelor mici, ale căror interese erau sacrificate. Aşadar, cedarea sudului Basarabiei era deja stabilită, punând România în situaţia de a se pronunţa asupra acestei chestiuni spinoase: fie să accepte tranzacţia şi să recunoască principiul unei spolieri, fie să-şi apere drepturile, refuzând orice compensaţie şi protestând împotriva unui act injust. În respectivul context internaţional, Carol I aprecia că forţa prima dreptul, însă va veni o zi când dreptul va fi mai puternic. Independenţa fusese singurul nostru scop şi a fost cucerită pe câmpul de luptă, orice sporire de teritoriu neconstituind obiectul ambiţiilor româneşti. Exista însă şi un mijloc de a ieşi cu onoare din acest război, fără a supăra prea mult Puterile europene, oferind, totodată, o reală satisfacţie ţării: organizarea Bulgariei, care „dădea de furcă Marilor Puteri”. În opinia şefului statului, nu era imposibilă ipoteza ca acestea să se adreseze României, pentru împlinirea unui asemenea scop, în numele Europei. În această eventualitate, Domnitorul considera că nu trebuia să refuzăm, iar dacă cedarea Basarabiei depindea de acest lucru, puteam accepta cu condiţia ca în ziua în care Bulgaria s-ar detaşa de noi, Rusia să se angajeze în faţa Europei că ne va retroceda Basarabia. Cu alte cuvinte, Bulgaria ar constitui un gaj, România transformându-se într-un veritabil supraveghetor al păcii în Orient, dobândind un prestigiu european de necontestat.
Aşa cum se poate observa, un asemenea proiect, de extindere a autorităţii României şi asupra Bulgariei, în condiţiile date, nu era însă viabil, Puterile europene neavând intenţia de a-l aborda. Cât priveşte Rusia, cu siguranţă că aceasta s-ar fi pronunţat categoric împotrivă. Scopul său evident era atunci acela de a institui şi de a menţine un control deplin asupra acestei provincii de la sud de Dunăre.
Problema audierii plenipotenţiarilor români la Congres a constituit subiectul şedinţei din 17/29 iunie 1878 şi a fost susţinută de unul dintre reprezentanţii Angliei, marchizul Salisbury, care invoca în sprijinul iniţiativei sale faptul că emisarii greci s-au bucurat de această favoare, deşi nu au participat efectiv la război. Dacă reprezentanţii Italiei, Austro-Ungariei, Franţei şi Imperiului Otoman nu au ridicat obiecţii în acest sens, nu acelaşi lucru se poate spune despre Bismarck şi plenipotenţiarii ruşi.
Printr-un exces de zel şi „imparţialitate”, Bismarck, cel care „domina Congresul în cele mici ca şi în cele mari” , departe de a uşura sarcina emisarilor români, socotea admiterea acestora, în condiţiile în care pretenţiile Guvernului princiar erau cunoscute încă din perioada anterioară, un motiv în plus de a spori dificultăţile celor care se confruntau cu delicata operă de pacificare.
Cât priveşte poziţia Rusiei, cum era de aşteptat, contele Şuvalov respingea, pe de o parte, orice analogie între poziţia Greciei, stat suveran, şi cea a României, al cărei statut de independenţă nu fusese recunoscut încă de Europa. Pe de altă parte, Gorceakov împărtăşea întru totul opinia lui Bismarck, prezenţa delegaţilor români fiind de natură a provoca „discuţiuni violente”. Dând dovadă de „generozitate” şi în faţa insistenţelor celorlalţi plenipotenţiari, Rusia nu se va opune însă. Ca atare, se decide ca reprezentanţii Principelui Carol I să primească invitaţia de a se prezenta în faţa Congresului pentru a-şi exprima cerinţele.
În cursul aceleiaşi şedinţe era supus dezbaterii şi conţinutul art. 5 din Tratatul de la San-Stefano, prin care se recunoştea independenţa României şi dreptul la despăgubiri. Aducând în centrul atenţiei problema retrocedării sudului Basarabiei către Rusia şi formulând anumite obiecţii în acest sens, lordul Beaconsfield era îngrijorat, de fapt, de restrângerea dreptului de liberă navigaţie pe Dunăre. Liniştindu-şi colegul de dezbateri în privinţa libertăţii comerţului, contele rus Şuvalov încerca să-i convingă pe distinşii interlocutori că „problema Basarabiei” nu este una de „ambiţiune şi de interes”, ci o „cestiune de onoare” pentru Guvernul Imperial.
Cancelarul Gorceakov adăuga la rândul său că cele trei districte basarabene fuseseră cedate Moldovei prin Tratatul din 1856, act internaţional încălcat de români în 1859, când au înfăptuit unirea, şi în 1866, o dată cu alegerea Principelui Carol. Cu alte cuvinte, el dorea să sublinieze că nu rămăsese mai nimic din amintitul Tratat, şi dacă s-a tolerat nesocotirea lui de către români, Puterile europene nu s-ar putea opune acum, după un război victorios împotriva Porţii, intenţiei Rusiei de a reanexa sudul Basarabiei. Lansându-se în „observaţii psihologice”, octogenarul cancelar, care ceva mai târziu avea să considere rezultatul Congresului drept „pagina cea mai neagră” din cariera sa de diplomat, constata, nici mai mult nici mai puţin, ingratitudinea românilor faţă de „serviciile” Rusiei în decursul unui secol, „toate drepturile şi privilegiile României” fiind asigurate „prin sângele rus”.
Hotărât să nu cedeze în privinţa anexării sudului Basarabiei, Gorceakov căuta să sugereze avantajele pe care le-ar obţine statul român primind în schimb Dobrogea şi Delta Dunării. O astfel de soluţie era considerată indispensabilă stabilirii unor bune raporturi între cei doi vecini şi pentru consolidarea păcii în Orient.
La finalul dezbaterilor, Bismarck, care se călăuzea după principiul „dacă sunt anexiuni pentru toată lumea, nu mi se vor reproşa acelea pe care le-am făcut eu” , se asocia punctului de vedere exprimat de plenipotenţiarii ruşi, ţinând să precizeze că „opera Congresului ar fi incomplectă, dacă Înalta Adunare ar lăsa să subsiste o dispoziţiune de la care va atârna în viitor o amintire dureroasă pentru naţiunea rusă, pe câtă vreme schimbul propus nu pare a fi contrariu intereselor României” . Iată cum, ipoteticul sprijin al Germaniei în beneficiul cauzei române, la care năzuiseră Domnitorul şi Guvernul său, era pur şi simplu năruit.
Dacă avem în vedere atitudinea mai sus amintită a Puterilor europene, nu este de mirare că Mihail Kogălniceanu şi Ion C. Brătianu, în cursul unor noi întrevederi cu diplomaţii acreditaţi la Congres, au primit din partea tuturor „manifestări de simpatie”, care se dovedeau a fi însă „pur convenţionale”. Dincolo de „bunăvoinţa platonică, adică sterilă”, doar ministrul de Externe francez, Waddington, a căutat să spulbere orice iluzii, lăsând să se înţeleagă că „Basarabia trebuie considerată pierdută”. Nici întrevederea cu Prinţul moştenitor al Germaniei nu a depăşit sfera amabilităţilor de circumstanţă. Ba mai mult, Frederic-Wilhelm, în pofida simpatiei ce o nutrea faţă de Principele Carol I, a încercat să sugereze poziţia dificilă, de arbitru, pe care şi-a asumat-o patria sa, ceea ce nu îngăduia o intervenţie în favoarea statului român, orice demers în acest sens fiind considerat inoportun . De fapt, Germania, interesată în satisfacerea propriilor obiective, dorea menţinerea pe o platformă comună a Rusiei şi Austro-Ungariei în privinţa „chestiunii orientale”. În asemenea circumstanţe, concluzia era una singură şi a fost sesizată de cei doi oameni politici români: „pacea se va încheia, dar în detrimentul statelor slabe şi mai ales al României” .
Chiar înainte cu câteva ore de a fi audiaţi în plenul Congresului, delegaţii români au reuşit să obţină o audienţă, anterior evitată, la lordul Beaconsfield, care, deşi ascultase cu atenţie opiniile acestora, aprecia cu cinism că „în politică ingratitudinea este adesea preţul celor mai bune servicii” .
La 19 iunie/1 iulie 1878, plecând de la premisa că drepturile României trebuie apărate cu fermitate chiar şi atunci când sorţii sunt împotrivă , emisarii Principelui Carol I aveau să expună şi să argumenteze în faţa reprezentanţilor Congresului „opiniunile şi aprecierile Guvernului lor asupra punctelor Tratatului de la San-Stefano privitoare la dânşii”. Cu acest prilej, Mihail Kogălniceanu va face un scurt expozeu asupra drepturilor şi cerinţelor României. Încă de la început, el a ţinut să sublinieze că nici o parte din teritoriul naţional nu putea fi înstrăinată, invocând argumente de ordin istoric în ce priveşte Basarabia, amintind despre angajamentele asumate prin Convenţia din 4/16 aprilie 1877 de către Rusia, precum şi despre solicitarea venită din partea acestuia de a participa armata română, alături de cea rusă, la operaţiunile militare de dincolo de Dunăre. În egală măsură, a insistat asupra rolului important jucat de trupele române şi de enormele sacrificii umane şi materiale. Toate acestea îndreptăţeau România să solicite:
- interzicerea dreptului de trecere pe teritoriul românesc a trupelor ruse ce se retrăgeau din Bulgaria, urmând să utilizeze în acest scop doar calea maritimă;
- posesiunea deplină asupra insulelor şi a gurilor Dunării, inclusiv Insula Şerpilor, aşa cum fusese prevăzut, iniţial, în 1856;
- despăgubire de război proporţională cu efectivul militar angajat în conflict şi pagubele suferite de pe urma acestuia;
- recunoaşterea definitivă a independenţei şi garantarea neutralităţii.
Ion C. Brătianu avea să adauge la cele spuse de colegul său că deposedarea de o porţiune din teritoriul românesc „nu ar fi numai o durere adâncă pentru naţiunea română, ci ea ar dărâma în sânul ei orice încredere în tăria tractatelor şi în sfânta pază, atât a principiilor de dreptate absolută, cât şi a drepturilor scrise” .
Imediat după retragerea reprezentanţilor români, la propunerea lui Bismarck, este reluată discuţia privind recunoaşterea independenţei României. Primul plenipotenţiar al Franţei, Waddington, încercând să salveze aparenţele şi să ofere o palidă compensaţie faţă de tratamentul „puţin cam aspru” la care au fost supuşi românii, avansa ideea acordării unei extensiuni teritoriale la sud de Dobrogea, care să cuprindă Silistra şi Mangalia. Părerea exprimată întrunea aprobarea reprezentanţilor Italiei şi Austro-Ungariei, nu însă şi cea a ruşilor, care considerau că Guvernul Imperial s-a arătat destul de „generos”, Dobrogea şi Delta Dunării compensând „cu prisos” cesiunea sudului Basarabiei. Totuşi, ca urmare a insistenţelor celorlalţi colegi, reprezentanţii Rusiei consimt a prelungi frontiera statului român de la Rahova până în preajma Silistrei şi de aici până la Mangalia inclusiv, Insula Şerpilor fiind şi ea concedată României.
De altfel, problema delimitării graniţei de sud a Dobrogei avea să fie încredinţată unei comisii europene teritoriale şi va constitui subiectul unor serioase divergenţe între oficialităţile române şi cele de la St. Petersburg. Profitând de ocazie, Contele Şuvalov ţinea să reamintească că aderarea Rusiei la independenţa României este subordonată direct primirii de către aceasta din urmă a „retrocesiunii reclamate de Guvernul rus”.
Departe de a lua în consideraţie cerinţele româneşti, Tratatul de pace de la Berlin, semnat la 1/13 iulie 1878, preconiza, printre altele, recunoaşterea independenţei României (art. 43), însă în anumite condiţii socotite de guvernanţii de la Bucureşti drept „dureroase”. Statul român era silit să acorde drepturi civile şi politice străinilor de alt rit decât cel creştin (art. 44) şi să cedeze sudul Basarabiei, ce revenea Rusiei (art. 45). Drept „compensaţie” pentru pierderea districtelor basarabene, prin Tratat se prevedea că Dobrogea, în fapt străvechi teritoriu românesc, împreună cu Delta Dunării şi Insula Şerpilor aveau să intre în componenţa României (art. 46) . Profund dezamăgit de rezultatele Congresului şi de izolarea diplomatică în care se afla România, Carol I îi scria tatălui său: „E trist când Europa sileşte pe un stat tânăr, dornic de înaintare, care şi-a dovedit tăria şi puterea într-un războiu sângeros, să cedeze o provincie” .
De altfel, în tot timpul domniei sale, Carol I avea să rămână vizibil marcat de această ştirbire a integrităţii teritoriale, pe care el jurase să o apere, conform textului Constituţiei din 1866. Pe măsură ce opinia publică din ţară a luat cunoştinţă de prevederile Tratatului de la Berlin, atmosfera în interior devine tot mai tensionată, reproşându-i-se lui Kogălniceanu faptul că nu ar fi apărat cu suficientă fermitate drepturile României , ceea ce, fireşte, nu se adeverea. La un moment dat, convins că sudul Basarabiei era pierdut, Kogălniceanu înclinase spre o înţelegere cu Rusia pentru a obţine o însemnată compensaţie teritorială dincolo de Dunăre , însă, cum opinia sa nu a prevalat, a acţionat în conformitate cu indicaţiile Cabinetului din care făcea parte. Aşa cum avea să consemneze şi consulul englez la Bucureşti, „Guvernul şi susţinătorii lui continuă să vorbească cu voce tare de refuzul oricărui fel de compromis şi de rezistenţă până la extrem” .
Pentru a se conforma voinţei colective a Europei, Corpurile legislative – convocate în sesiune extraordinară la 15/27 septembrie 1878 – urmau să se pronunţe asupra stipulaţiilor referitoare la România din Tratatul de la Berlin. Guvernul prezentase în Parlament corespondenţa diplomatică privind activitatea sa în preajma şi în timpul Congresului de la Berlin , ceea ce a dat naştere la numeroase discuţii, chiar la incriminări, mai ales din partea lui D. A. Sturdza, faţă de activitatea ministrului de Externe M. Kogălniceanu, care nu ar fi apărat cu fermitate interesele ţării, deşi, după propriile mărturisiri, aflase de intenţia Rusiei de a anexa sudul Basarabiei încă din iunie 1877 . Acuzaţii nemeritate, dar care întreţineau o atmosferă încordată.
La 26 septembrie 1878, majoritatea liberală din Senat propune o moţiune prin care Guvernul, în faţa voinţei colective a Europei, era autorizat a se conforma Tratatului de la Berlin, a intra în posesiunea Dobrogei şi a o administra, precum şi convocarea în cel mult trei luni a Constituantei . Senatorul Vasile Boerescu avea să sublinieze necesitatea îndeplinirii condiţiilor impuse de Tratat, în caz contrar nu putea fi exclus ca puterile semnatare să delege unul dintre state, s-ar putea chiar Rusia, să aducă la îndeplinire decizia Congresului, ceea ce ar reprezenta „un act de nebunie” .
Îndeosebi la Cameră se ivesc dezbateri contradictorii legate de acceptarea sau nu a condiţiilor Tratatului de la Berlin, unii deputaţi, precum Nicolae Ionescu, susţinând că nu exista nici un pericol dacă România nu s-ar supune voinţei colective a Europei. Moţiunea majorităţii din Adunarea Deputaţilor, care nu pomenea de termenul convocării Constituantei, ci doar că problema art. 44 se va reglementa pe cale constituţională, va determina intervenţia lui Titu Maiorescu, în calitate de reprezentant al opoziţiei. Acesta evidenţia încă de la început că Tratatul de la Berlin nu este un act sinalagmatic, care să presupună şi consimţământul celeilalte părţi, deci prevederile acestuia trebuiau executate. În caz contrar, poziţia României ar fi periclitată serios, cu atât mai mult cu cât trecerea trupelor ruseşti pe teritoriul românesc (art. 22) urma a înceta abia la 1 iulie 1879. În opinia lui Titu Maiorescu trebuia procedat imediat la aplicarea prevederilor Tratatului şi la convocarea cât mai urgentă a Camerelor de revizuire . După dezbateri aprinse, Guvernul era autorizat a retrage autorităţile civile şi militare din sudul Basarabiei şi luarea în posesiune a Dobrogei, Deltei Dunării şi Insulei Şerpilor .
Printr-o notă a consulului rus, baronul Stuart, remisă în luna august 1878 Guvernului român, diplomaţia de la St. Petersburg solicitase predarea Basarabiei de sud, aşa cum se procedase în 1857, când Rusia fusese obligată să retrocedeze acest teritoriu Moldovei . Potrivit procedeului de atunci, Guvernul princiar trebuia să numească un comisar însărcinat cu depline puteri pentru a stabili noua frontieră, de comun acord cu comisarul rus. Totodată, urmau a fi numiţi delegaţi pentru a stabili în toate amănuntele predarea teritoriului şi soluţionarea problemelor financiare, administrative şi judiciare. Când delimitarea va fi încheiată, delegaţii ruşi vor putea efectua predarea Dobrogei autorităţilor române. Guvernul rus solicita urgentarea îndeplinirii formalităţilor necesare pentru intrarea în atribuţii a comisiei. Se sublinia imperios în nota amintită că soluţionarea acestei probleme era de o importanţă vitală pentru relaţiile viitoare ale celor două ţări .
Nota baronului Stuart avea să provoace anumite reacţii la nivelul cercurilor guvernante. Ministrul de Finanţe, Ion Câmpineanu, observa, de pildă, „tonul cominatoriu” al respectivei note, Rusia căutând un pretext pentru a prelungi ocupaţia sau pentru a refuza predarea Dobrogei în cazul în care Guvernul princiar nu se conformează cerinţelor diplomaţiei ruse. Câmpineanu evidenţia faptul că la 1857 delimitarea s-a făcut printr-un act internaţional, ceea ce nu era cazul şi în momentul de faţă, întrucât frontiera era Prutul, pe de o parte, şi braţul Chilia cu Stari-Stambul, pe de altă parte, frontieră eminamente naturală. Concluzia sa era aceea că trebuia evitată cu orice preţ, implicarea şefului statului .
Aflat la Sinaia, Domnitorul, după o consultare prealabilă şi cu ministrul Justiţiei, comunica Guvernului că „nu doreşte ca semnătura sa să figureze pe vreun act la predarea Basarabiei” , tocmai pentru a sublinia caracterul nedrept al acestuia.
În urma unui schimb de note diplomatice , atât Guvernul de la Bucureşti, cât şi cel de la Petersburg aveau să cadă de acord asupra retragerii autorităţilor române din cele trei districte basarabene la 1 octombrie 1878 şi a ocupării imediate a regiunii de către unităţi ale armatei ruseşti . Problema delimitării frontierei între România şi Rusia avea să fie reglementată de comisia româno-rusă constituită la 23 noiembrie 1878. În cele din urmă, frontiera era stabilită pe talvegul braţului Chilia, spre nemulţumirea părţii române, ceea ce permitea Rusiei să controleze gurile Dunării .
Guvernul român încerca să disocieze problema cedării sudului Basarabiei de cea a preluării Dobrogei, respingând „cu energie” ideea schimbului. În această din urmă privinţă, se sublinia că Dobrogea a fost oferită României nu de Rusia, care nu avea drept de proprietate şi de posesie asupra provinciei, ci de puterile semnatare ale Tratatului de la Berlin . La 14 noiembrie 1878, Domnitorul, în fruntea trupelor sale, va asista la instalarea administraţiei române în Dobrogea, oferindu-se locuitorilor acestei străvechi provincii asigurări în privinţa respectării drepturilor lor, indiferent de religia pe care o profesează . Luarea în posesie a Dobrogei nu a fost lipsită de dificultăţi, oficialităţile imperiale ruse tergiversând transferul autorităţii părţii române, după cum trupele ruse nu se grăbeau să părăsească provincia pe parcursul retragerii lor din Bulgaria, ceea ce semăna foarte mult cu o ocupaţie .
Aşadar, se instalase tot mai pregnant o răcire a raporturilor româno-ruse, ce va căpăta accente îngrijorătoare cu prilejul viitoarei delimitări a frontierei româno-bulgare.

DIPLOMATUL BRITANIC SIR WILLIAM CONYNGHAM GREENE DESPRE SITUAŢIA ROMÂNIEI ÎN ANUL 1909

La 12/25 noiembrie 1905, reprezentantul Marii Britanii la Bucureşti, John Gordon Kennedy, aducea la cunoştinţa ministrului român de Externe, generalul Iacob Lahovary, că succesorul său la conducerea Legaţiei britanice, în calitate de trimis extraordinar şi ministru plenipotenţiar, a fost desemnat Sir William Conyngham Greene . Acesta din urmă avea să remită scrisorile sale de acreditare Regelui Carol I, în cadrul unei audienţe oficiale, la 29 ianuarie/11 februarie 1906 .
Noul ministru plenipotenţiar, la sosirea în România, avea deja o bogată experienţă diplomatică. Născut în anul 1854, Conyngham Greene şi-a desăvârşit studiile la Colegiul Harrow & Pembroke din Oxford, intrând în corpul diplomatic în octombrie 1877, în timpul Guvernului conservator condus de Benjamin Disraeli. Începând cu anul 1880 avea să îndeplinească diferite misiuni diplomatice pe lângă Consulatele sau Legaţiile din Atena, Stuttgart, Haga, Bruxelles, Teheran şi Pretoria . În momentul numirii sale la Bucureşti, îşi încheiase misiunea de trimis extraordinar şi ministru plenipotenţiar la Berna .
Sir Conyngham Greene avea să se remarce, în noua sa calitate de reprezentant britanic la Bucureşti, atât prin experienţa sa, cât şi prin profunzimea informaţiilor cuprinse în rapoartele sale diplomatice. Atent observator al vieţii politice şi social-economice româneşti, diplomatul britanic oferea Foreign Office-ului nu numai simple informaţii, ci şi puncte de vedere pertinente, înţelegând realităţile societăţii româneşti şi intuind rolul şi locul României în zona Europei de Sud-Est.
O dovadă în sensul celor expuse mai sus, o constituie şi documentul diplomatic inedit intitulat Raportul General despre România pe anul 1909 , descoperit de noi în colecţia Microfilme, fond Anglia, de la Arhivele Naţionale Istorice Centrale din Bucureşti şi publicat în întregime în anexa articolului de faţă.
În prima parte a Raportului său, diplomatul britanic întreprinde o trecere în revistă, cronologică, a principalelor evenimente petrecute în România în cursul anului 1909.
În primul rând, Conyngham Greene face referire la starea de sănătate, din ce în ce mai critică, a primului ministru D. A. Sturdza şi retragerea sa din viaţa publică, sarcina remanierii Guvernului revenindu-i lui Ion I. C. Brătianu, noul Preşedinte al Consiliului de Miniştri (27 decembrie 1908/9 ianuarie 1909). Cum bine sesizează reprezentantul englez, alegerile parţiale la nivelul Capitalei, câştigate de conservatorii-democraţi ai lui Take Ionescu, vor constitui o grea lovitură pentru guvernanţii liberali.
Pe de altă parte, la începutul anului opinia publică era oarecum îngrijorată, ca urmare a Ordinului de zi către Armată al lui Carol I, prin care Regele lăsa să se înţeleagă necesitatea unei bune pregătiri a oştirii naţionale, în perspectiva unor potenţiale conflicte militare în primăvară.
Dacă cea de a cincizecia aniversare a Unirii Principatelor fusese celebrată în Capitală prin salutul a 21 salve de tun, oficierea unui Te Deum şi organizarea unui banchet de gală la Palatul regal, ea va fi umbrită şi de decesul Mitropolitului Primat al Ungro-Vlahiei, Iosif Gheorghian, în vârstă de 80 de ani, la câteva zile după ce oficiase botezul Principesei Ileana, cel de-al cincilea copil al perechii princiare Ferdinad-Maria.
Diplomatul britanic mai aminteşte pe scurt despre: vizita unor capete încoronate şi înalte oficialităţi străine (Regele Ferdinand al Bulgariei, Prinţul Kuni, vărul Împăratului Japoniei, Prinţul moştenitor al Germaniei, Friederich Wilhelm, Arhiducele Franz Ferdinand, Prinţ moştenitor al Austro-Ungariei, generalul rus Kaulbars însoţit de un numeros corp ofiţeresc ş.a.), sosirea unei delegaţii turce pentru a face cunoscută urcarea pe tron a Sultanului Mahmud al V-lea, sosirea la Bucureşti a două comisii bulgare privind delimitarea talveg-ului Dunării şi propunea de construire a unui pod peste fluviu între România şi Bulgaria, decorarea de către Regele României a Contelui german von Bülow, fost reprezentant al Germaniei la Bucureşti şi fost Cancelar, cu Ordinul „Carol I”, legea privind extinderea drepturilor politice în Dobrogea, inaugurarea noului port Constanţa, aniversarea vârstei de 16 ani a Alteţei Sale Regale Prinţul Carol, cu care prilej fusese avansat sublocotenent al Batalionului nr. 1 Vânători, criza politică ce va fi soluţionată prin remanierea Cabinetului (generalul Alexandru Averescu, cel care a provocat respectiva criză, fiind înlocuit din funcţia de Ministru de Război), noii miniştri numiţi, precum şi atentatul asupra premierului Ion I. C. Brătianu.
O parte distinctă a Raportului este consacrată relaţiilor externe ale României. Diplomatul britanic sesiza faptul că se resimţeau încă, la nivelul Europei în general, şi la nivelul cercurilor conducătoare de la Bucureşti în mod special, consecinţele celor două evenimente care avuseseră loc, simultan, în cursul anului 1908: declararea independenţei Bulgariei şi anexarea Bosniei şi Herţegovinei de către Austro-Ungaria, ceea ce dăduse naştere la o veritabilă criză politico-diplomatică între monarhia dualistă, sprijinită puternic de Germania, şi Serbia, sprijinită, cel puţin moral, de către Rusia ţaristă.
Amintind despre atitudinea de strictă neutralitate asumată de Guvernele, conservatoare sau liberale, care s-au succedat în ultimul timp la conducere, Conyngham Greene opina că doi factori influenţează politica externă a României: relaţiile cu Austro-Ungaria şi cele cu Rusia.
Diplomatul englez menţionează că existenţa unei convenţii militare româno-austro-ungare tinde să fie socotită o certitudine, ceea ce intra însă în contradicţie cu opinia publică, ale cărei manifestări în favoarea românilor din Transilvania şi împotriva politicii de maghiarizare erau tot mai evidente. În eventualitatea unei intervenţii militare ruseşti în favoarea sârbilor, Conyngham Greene se întreba dacă trupele române vor dori să constituie o barieră în calea ruşilor, dat fiind faptul că exista în ţară un puternic sentiment antimaghiar şi era binecunoscută intenţia naţionaliştilor de a profita de orice eveniment favorabil pentru a acorda sprijin românilor transilvăneni, în vederea eliberării „de sub jugul maghiar”.
Cât priveşte Rusia, se punea problema dacă nu ar fi mai înţelept pentru România de a se apropia de vecinul de la Răsărit, părăsind animozităţile din trecut, decât să rişte a transforma această mare putere într-un adversar redutabil. Chiar dacă evoluţia paşnică a conflictului austro-sârb nu a impus statului român o schimbare a atitudinii de neutralitate, aceasta din urmă – în opinia diplomatului britanic – nu era cea mai bună soluţie în eventualitatea izbucnirii unui război. Poziţia geopolitică şi strategică a României demonstra o dată în plus că Rusia este foarte periculoasă, iar în eventualitatea unei alieri a acesteia cu Bulgaria, statul român ar fi prins ca într-un cleşte. Referitor la posibilitatea constituirii unei Confederaţii Balcanice, aceasta era puţin probabilă, de altfel, România refuzând a se considera un stat balcanic.
Conyngham Greene intuieşte, în acest context, semnificaţiile vizitei Krönprinz-ului Frederich Wilhelm la Bucureşti, care îi înmânează bastonul de feld-mareşal al armatei germane Regelui Carol I şi îl decorează pe Prinţul Carol cu Ordinul „Vulturul Negru”, precum şi vizita arhiducelui moştenitor al Austro-Ungariei, Franz Ferdinand, la Sinaia. Erau acestea nu numai simple manifestări de simpatie la adresa Familiei Regale române, ci şi un efort evident al Germaniei şi Austro-Ungariei de a menţine România în sfera de interese a Puterilor Centrale.
Nu este mai puţin adevărat că, la rândul ei, Rusia, după semnarea alianţei cu Franţa, făcea eforturi evidente de a atrage România în sfera sa de interese şi de a îmbunătăţi relaţiile dintre cele două state. Pe această linie se va înscrie vizita generalului Kaulbars şi a ofiţerilor ruşi la Constanţa, după cum o delegaţie română va participa la funeraliile Marelui Duce Mihail Nicolaevici.
În ceea ce priveşte Comisia Europeană a Dunării, reprezentantul britanic la Bucureşti constata că Ion I. C. Brătianu, spre deosebire de predecesorul său D. A. Sturdza, era ferm hotărât a menţine statu-quo-ul şi a nu modifica Tratatul de la Berlin în această privinţă, dacă astfel de modificări erau în detrimentul intereselor noastre.
Pe de altă parte, după numeroase şi dificile negocieri, se va semna Convenţia comercială cu Austro-Ungaria, interesele protecţioniste ale statului român fiind protejate.
Diplomaţia română a fost întotdeauna interesată în a menţine bune relaţii cu Marea Britanie, ceea ce s-a reflectat şi la nivelul anului 1909. O dovadă în acest sens o reprezenta faptul că la nivelul relaţiilor comerciale, Anglia ocupa cel de-al treilea loc în privinţa importurilor şi exporturilor, cu atât mai mult cu cât Guvernul britanic era interesat în a sprijini Guvernul român în eforturile sale de regenerare a Peninsulei Balcanice.
Diplomatul britanic supune analizei şi relaţiile României cu Imperiul Otoman, ajungând la concluzia că acestea sunt prietenoase. Mai mult decât atât, în perspectiva unui conflict între Turcia şi Bulgaria, diplomaţia de la Bucureşti îşi arăta disponibilitatea de a coopera cu Marile Puteri pentru a împiedica orice agresiune bulgară asupra Porţii.
Relaţiile cu Franţa sunt şi ele obiectul investigaţiei reprezentantului britanic la Bucureşti. După ce constata că în trecut relaţiile cu Franţa ocupau un rol predominant, intelectualitatea românească desăvârşindu-şi studiile la Paris, iar limba franceză fiind ca o a doua limbă oficială, Conyngham Greene împărtăşeşte opinia potrivit căreia prestigiul diplomaţiei franceze la Bucureşti a scăzut, în măsura în care interesele Republicii în Orient s-au diminuat considerabil. Cu toate că opinia publică franceză a privit cu amărăciune entuziasmul cu care românii l-au primit la Bucureşti pe Prinţul moştenitor al Germaniei, totuşi, Preşedintele Republicii franceze, Armand Fallières, i-a conferit Marele Cordon al „Legiunii de Onoare” Prinţului moştenitor Ferdinand.
În privinţa relaţiilor cu Italia, diplomatul britanic observa că întotdeauna acestea au fost calde şi apropiate, în virtutea originii latine comune. Exista chiar şi o similitudine în ceea ce priveşte motivaţiile şi consecinţele alăturării Italiei şi, posibil, a României la Tripla Alianţă, principala problemă constituind-o, pentru amândouă statele, Austro-Ungaria.
La nivelul relaţiilor româno-bulgare, în cursul anului 1909 pot fi diseminate patru aspecte: primirea la Bucureşti, cu onoruri regale, a conducătorului Bulgariei independente; tatonările în privinţa constituirii Confederaţiei Balcanice; afirmaţiile diplomaţiei de la Bucureşti potrivit cărora orice agresiune bulgară în Macedonia ar duce la deteriorarea relaţiile existente; negocierile privind construirea unui pod peste Dunăre.
Întrucât pericolul unui conflict austro-sârb fusese evitat, iar diplomaţia de la Bucureşti şi-a menţinut atitudinea de neutralitate, relaţiile statului român cu Serbia se reflectă doar la nivelul negocierilor în privinţa construirii unui pod peste Dunăre.
Nu se constată noutăţi nici la nivelul relaţiilor cu Grecia, Regele Carol I socotind că cea mai mare greşeală a grecilor este aceea de a nu recunoaşte că românii sunt prietenii lor naturali. Pe de altă parte, erau previzibile serioase tulburări interne la Atena, care ar putea afecta Europa.
Un segment aparte în Raport este consacrat de către diplomatul britanic analizei situaţiei armatei, considerând că s-au înregistrat progrese remarcabile în această direcţie: dotarea artileriei cu noi tunuri, reorganizarea Statului Major General, sporirea rezervelor de infanterie, îmbunătăţirea metodelor de antrenament etc. Din păcate, se constată că rezervele de muniţii sunt insuficiente şi, de multe ori, de o calitate îndoielnică. De altfel, principala problemă era aceea că România era dependentă de muniţiile importate din străinătate.
La nivel financiar, anul 1909 este unul în care se înregistrează un surplus de 52 milioane de franci, iar recolta înregistrează şi ea un oarecare reviriment faţă de anul trecut.
Raportul diplomatului britanic se încheie cu scurte aprecieri în ceea ce priveşte noii miniştri care au intrat în Cabinet: generalul Crăiniceanu la Ministerul de Război, Alexandru Djuvara la Ministerul Afacerilor Străine, Alexandru Constantinescu la Ministerul Agriculturii şi Domeniilor şi Mihail G. Orleanu la Ministerul Industriilor şi Comerţului.
Aşa cum se poate observa şi din această succintă prezentare, Raportul întocmit de diplomatul britanic Sir William Conyngham Greene este unul extrem de preţios în informaţii privind stadiul la care ajunsese societatea românească din punct de vedere politic, diplomatic şi economic în cursul anului 1909.


ANEXĂ

General Report on Roumania for the year 1909

________________

TABLE OF CONTENTS.

Narrative of Events
Foreign Relations
Relations with Great Britain
Relations with other Independent States
The Danube
Naval and Military Armaments
Trade, Finance, Harvest
Personalities

______________

Narrative of Events

The year opened badly for Roumania by the mental breakdown, and subsequent withdrawal from public life, of M[r]. Sturdza, the veteran statesmen and Prime Minister of the country. His Excellency’s place was taken by M[r]. Bratiano, who also assumed the portfolio of Acting Minister for Foreign Affairs. Almost simultaneously with this change of Premier, the Government sustained a severe defeat at an important by election in the capital at the hands of the Conservative-Democrats under M[r]. Take Ionesco, but they successfully weathered the storm. The King signalized the new year by issuing an ordre du jour to the army. The serious language in which it was couched arrested public attention, and it was no doubt inspired by His Majesty’s grave pre-occupation as to possible warlike developments in the coming spring. On the 7th February, the fiftieth anniversary of the union of the provinces of Wallachia and Moldavia was celebrated in the capital by a salute of twenty-one guns, a Te Deum, and a gala banquet at the palace. On the same day occurred very suddenly the death of the Metropolitan Primate of Hongro-Wallachia in his 80th year, a few days after his Holiness had officiated at the baptism of the Princess Ileana, the infant daughter of the Prince and the Princess of Roumania. Early in March King Charles received a visit from the Prince of Bulgaria, to whom His Majesty, somewhat to his embarrassment no doubt, decided to accord Royal honours. Towards the end of the month rumours were spread as to the existence of a fresh agitation among the peasantry, but, fortunately, nothing further was heard on the subject. About the same time a political crisis occurred in connection with the refusal of General Averesco, Minister of War, to resign his portfolio at the demand of the Prime Minister. The Cabinet thereupon resigned en bloc, and was immediately reconstructed as before, with the elimination of General Averesco. The King is stated to have stood up for General Averesco, and to have been indignant at the proceedings of M[r]. Bratiano, but the latter forced His Majesty’s hand, and the King had nothing to do but to submit. In March a Bill was introduced in the Senate for the extension of political rights to the Dobrudja, and was passed unanimously by that Chamber. On the 29th of the same month Prince Kuni, cousin of the Emperor of Japan, arrived in Bucharest on a visit to the Royal Family. Three events of importance marked the early days of April: the visit of the German Crown Prince, the signature of the Austro-Roumanian Commercial Convention, and the recognition by Roumania of the independence of Bulgaria. All these subjects are dealt with fully elsewhere in this report. In July the Archduke Francis Ferdinand, accompanied by the Princess Hohenberg, arrived at Sinaia on a visit to the Roumanian Royal Family. The visit, while most successful from a private point of view, was somewhat marred by a subsequent press campaign between the Roumanian and the Magyar newspapers. In the course of the same month King Charles addressed a telegram to Prince von Bülow, on his retirement from the office of Chancellor, and conferred on him the Order of “Carol Ist”, the highest Roumanian decoration. On the 16th July a special Turkish mission arrived at Bucharest to announce the accession of the Sultan Mahmoud Vth of Turkey. In October the King and the Queen, and the Prince and the Princess of Roumania, proceeded to Constantza, where His Majesty performed the inauguration ceremony of the new harbour works and grain elevators. Later in the month a special mission of Russian officers, under the leadership of General Kaulbars, arrived at Constantza, where they were received by the Crown Prince, and subsequently proceeded to Bucharest, where they were presented to King Charles. The mission, whose ostensible object was to revisit the battle-fields of the Russo-Turkish war, was enthusiastically received by the public. On the 16th October His Royal Highness the Prince Carol attained his sixteenth birthday, and received his commission as sub-lieutenant of the 1st Battalion of Chasseurs. The ceremony of conferring this rank on His Royal Highness was performed at Sinaia in the presence of the King, the Royal Family, and the Ministers and Functionaries of State. In the course of the same month two Bulgarian commissions visited the capital; the first in connection with the delimitation of the thalweg of the Danube, and the second in connection with a proposal to build a bridge across that river between Roumania and Bulgaria. On the 28th November the annual session of the Roumanian Parliament was opened by the King in person, who was given a very cordial reception. Previous to the opening of the Chambers, the Bratiano Cabinet had been reconstructed, M[r]. Bratiano handing over the Ministry for Foreign Affairs to M[r]. Djuvara, up till that time Minister of Industry, and retaining himself the Premiership and Ministry of the Interior. Other changes in the Cabinet were made on the same occasion, including the appointment of General Crainiceano, up till then Chief of the General Staff, to the Ministry of War.
On the 21st December the capital was startled by the report of fire-arms, and it soon transpired that an attempt had been made to assassinate the Prime Minister. The author of the crime, who was soon arrested, was a young employé in the Government railway workshops. It is not yet clear whether the man was a simple dégénéré, with a grievance, or an instrument of the Labour Syndicates, who had been somewhat roughly handled not long ago by the Government, and wanted to revenge themselves. M[r]. Bratiano is making a rapid recovery from his wounds, and, although he has still two bullets lodged in his body, he seems in a fair way to be soon restored to health. Just before the end of the year His Excellency applied for a short leave of absence in order to recuperate, and resigned the Ministry of the Interior, retaining the position of President of the Council. M[r]. Pherekyde, up till now President of the Chamber of Deputies, has been appointed to the vacant Ministry of the Interior, and M[r]. Missir has succeeded him as President of the Chamber.

Foreign Relations.

The intense strain in the European situation, consequent upon the declaration of her independence by Bulgaria and the annexation of Bosnia and Herzegovina by Austria-Hungary, was severely felt in Roumania during the whole of the spring of 1909. And this was natural enough, as a glance at the map will show that any disturbance of the peace in the Near East is not unlikely to involve Roumania in the complications of her neighbours. The declared policy of successive Roumanian Cabinets has, as you are aware, always been to observe an attitude of strict neutrality, and to profess a desire to second the efforts of the Great Powers in the direction of peace. In the Austro-Servian crisis of last spring the interesting question presented itself whether Roumania would in the long run be able to sustain this independent role, or whether she would be drawn into the whirlpool of an impending conflict. Two factors governed the problem: first, the relations of Roumania with Austria-Hungary; and secondly, the relations of Roumania with Russia. Roumania is generally supposed to be bound to Austria by a military convention. The existence of this convention has been officially denied by the Roumanian Government, but it seems highly probable that, even if no actual convention exists, there must be some mutual understanding between the two countries. Assuming, then, that some such compact is in existence, the question which presented itself to the Roumanian Government last spring was this: Would the Roumanian people be willing, in the event of Russian armed intervention on behalf of Servia, to allow their troops to be used as a barrier to a Russian advance, in view of the strong anti-Hungarian feeling prevailing in this country, and the thinly-veiled intention of the National party to take advantage of any favourable turn of events to assist their brethren in Transylvania to break away from the Hungarian yoke? The second question – the Russian factor – was clearly dependent upon the former: Was the traditional animosity of Roumania against Russia alive and irresistible, or would not a policy of rapprochement to her great neighbour be wiser than to run the risk of linking her fate to that of Russia’s adversary? Fortunately for Roumania, she was not called upon to throw her sword into either scale, and the peaceful solution of the Austro-Servian conflict permitted her to reserve her reply. Still, the problem which presented itself last spring will, likely enough, present itself again in the coming by and by, and she will have to make up her mind. She cannot for ever sit upon the fence. The mere assertion of a neutralité bienveillante is not of much value in time of war. Roumania would, on the outbreak of hostilities, be obliged to take the necessary steps to make her neutrality respected, and the mere taking of those steps would in all probability compromise her position with one side or the other. As regards the probable line which she would take in such a crisis, it is impossible to speak with any certainty, everything would depend upon the grouping of the Powers at the time. But it is quite on the cards that, at any rate after the death of King Charles, Roumania might find it more to her advantage to patch up old misunderstandings with Russia than to cling to the Austro-German friendship which has marked her policy in the past, but which is no longer in sympathy with the national feeling of the country. Russia is very near, and very dangerous. Her fleet commands Constantza, and her troops could overrun the Dobrudja. Moreover, if Bulgaria should at the time be acting with Russia, Roumania would be the nut in the jaws of the nutcrackers. Lastly, there is the problem of a possible Balkan Confederation, which, though perhaps only in the academic stage at present, yet forms a feature of Russia’s official desiderata. Up till now Roumania has, it is true, steadfastly refused to admit her existence as a Balkan State, but circumstances alter cases, and she may some day be forced to revise her attitude and to fall into line with her Balkan neighbours.
That this element of uncertainty in the attitude of Roumania caused anxiety at Vienna and at Berlin is, I think, proved by the demonstrative assertions of friendship vouchsafed to King Charles on the part of the two Emperors in the course of last year. In April the German Crown Prince, attended by an enormous staff of twelve officers, arrived in Bucharest and spent a week in the capital. And His Imperial Highness did not come empty-handed. He was the bearer to King Charles of a field-marshal’s baton in the German army, an extraordinary and exceptional distinction, and to Prince Carol the Order of the Black Eagle, which he conferred on behalf of the Emperor on the orthodox heir to the Throne of Roumania. These remarkable bids for popularity – all the more remarkable because there had always up till now been a sort of coolness between the Courts of Berlin and Bucharest – were imitated a few weeks later by a visit to the King at Sinaia from the Archduke Francis Ferdinand, accompanied by his wife the Princess Hohenberg, to whom the Court of Roumania, first of the European Courts, accorded the position of a Royal Princess. It is, I think, an open question, or at any rate by no means a certainty, whether these exhibitions of friendship would have been so marked, or even, in the case of Berlin, whether they would have occurred at all, had there not been an object in the back-ground, and I cannot resist the impression that it was in consequence of the crisis in Austro-Servian relations that Germany decided to make an effort to rope in Roumania to the Triple Alliance by a compliment alike to her Sovereign and to her people.
Turning now to other phases of interest in foreign relations, I may observe that M[r]. Bratiano, who had succeded M[r]. Sturdza as Prime Minister, took a determined line, and one that was in opposition to the views of Sturdza, in the matter of the Danube Commission. M[r]. Sturdza had, it was surmised, given assurances to Count von Aehrenthal in the summer of 1908, that Roumania would not object to the admission of Servia and of Bulgaria to the international commission of the Danube. This attitude was categorically rejected by M[r]. Bratiano, who, speaking in the Chamber on his accession to office, declared: “We cannot admit that a modification of an article of the treaty of Berlin in regard to the Danube should be elaborated to our detriment. It is an anachronism to suppose that any legislation can be carried out today with regard to the Danube without our concurrence. This would be inconsistent with our dignity” (Prolonged applause). I may add that the Prime Minister was supported in his attitude by the leaders of all the other political parties, who spoke in the same strain. In subsequent conversation with me M[r]. Bratiano expressed the desire that the question of the Danube should be excluded from the purview of any European conference, and added that, in that case, the Roumanian Government would be ready to leave matters as they were, and not to do anything to disturb the status quo without first consulting His Majesty’s Government.
After endless difficulties the long-protracted negotiations, which had begun as far back as 1906, between Roumania and Austria-Hungary for the conclusion of a commercial convention, came to an end on the 23rd April last, when a new convention was signed at Bucharest on behalf of the two countries. The Roumanian demands had been fiercely resisted by the agrarians in Austria, and especially in the Hungarian Chambers, but this opposition was at last abated. It was supposed, and probably not without reason, that the political crisis between Servia and Austria, contributed to facilitate the later negotiations, as it was thought to be very undesirable that commercial relations should be interrupted between Roumania and the Empire at a moment when the latter was anxious to be able to count on the support of Roumania with a view to possible warlike eventualities. The convention was accepted by the Austrian Reichsrath just before Christmas, and it has since been adopted by both the Chambers in this country.

Relations with Great Britain

Nothing could be more agreeable than my relations in the past year with M[r]. Bratiano, the Prime Minister and ad interim Minister for Foreign Affairs; and, as far as they have gone, I can say the same thing for his successor, M[r]. Djuvara. Among the political questions which I discussed with M[r]. Bratiano in the course of the year, I may mention the Danube Commission, on which we ended by understanding each other although at first His Excellency seemed inclined to throw doubts on Great Britain’s interest in the subject, and sought later on, with a view to meeting an interpellation of the Opposition, to press His Majesty’s Government to give assurances that they would use their best endeavours to prevent the question of the Danube from being discussed at a European Conference.
In the course of the Near eastern crisis in the spring I had several interviews with M[r]. Bratiano, in which His Excellency, while welcoming Bulgaria’s accession to the ranks of the independent elements of the Balkan Peninsula, expressed his determination not to countenance any extension of her present limits. Indeed, he offered to cooperate with the European Powers in common action to prevent any aggression by Bulgaria on Turkey if he should be invited to do so.
On the occasion of the visit of the German Crown Prince to Bucharest, M[r]. Bratiano assured me that Roumania had no political leanings towards Germany or any other Power, and that she intended to follow a national policy, at the same time endeavouring to enlist the sympathy of all Great Powers.
Speaking to Mr. Gregory in September, M[r]. Bratiano expressed his belief, as the result of an interview which he had had with Count von Aehrenthal at Vienna, that Austria did not contemplate further military intervention, but would continue her traditional policy of pushing towards Salonica by peaceful penetration, and not by force. His Excellency also hinted at a possible eventual delimitation of Macedonia into spheres of interest. At the same interview M[r]. Bratiano expressed his disbelief in an agreement on the subject between Austria and Bulgaria, and intimated his apprehension that Bulgaria might eventually invade Macedonia.
In a conversation which I had with M[r]. Bratiano in November, on my return from leave, and on the occasion of his relinquishing his office of acting Minister for Foreign Affairs, His Excellency assured me of the interest which he had always taken in maintaining the best relations between Great Britain and Roumania, and expressed the hope that although he was no longer to be Minister for Foreign Affairs, he would often have the opportunity of discussing matters of common interest with me.
As regards British commercial interests in Roumania, I was happy to be able to call M[r]. Bratiano’s attention in May last, to the great strides which Great Britain was making in her economic relations with Roumania. Great Britain was, I said, now Roumania’s third best customer both in exports and in imports, and during the years 1903, 1904, 1905, 1906, and 1907 (the last years for which figures were available), the growth of her imports had been 43, 45, 50, 62, and 70 millions of francs respectively. Roumania and England had, I said, many interests in common, and His Majesty’s Government looked to the Roumanian Government to support them in their endeavours to regenerate the Balkan Peninsula. M[r]. Bratiano replied that nothing would be more agreeable to him than to cooperate in every way in promoting the mutual interests, whether political or commercial, of our two Governments.

Relations with other Independent States
_________

Austria-Hungary

The intimate nature of the link which connects Roumania and Austria, was well exemplified at the time of the annexation by the latter of Bosnia and Herzegovina. Referring to that event in the debate on the Speech from the Throne, M[r]. Bratiano laconically remarked, “This does not in any way affect our interests”, and passed on to other subjects. Notwithstanding this ostensible attitude of laisser-faire, the Government were obliged to reckon with future possibilities when the prospect of an Austro-Servian conflict became imminent in the spring, and steps were then taken for the mobilization, if necessary, of the Ist Army Corps to cover the line of the Danube between Orsova and Gruia. Roumania, as I have explained in my general remarks on “foreign policy”, was very much hampered at the time by the conflicting claims of her engagements with Austria, and of the anti-Austrian feeling in the country. Happily, the clouds of war eventually rolled by, and Roumania was able to resume her usual role of expectancy.
The visit of the German Crown Prince to Bucharest in May was generally looked upon as partly due to Austrian inspiration, and the supplementary visit of the Archduke Francis Ferdinand and his wife to Sinaia in the autumn confirmed the impression that the two Emperors were anxious to propitiate Roumania. This is not, however, by any means an easy task. As long as the Magyarising methods of the Hungarians, and the harsh treatment of the Roumanian populations across the border continue to sow discord between Roumania and Hungary. This ill-feeling was exemplified in June by the refusal of the Roumanian doctors to attend the General Medical Congress at Budapest as a protest against the imprisonment in Hungary of Madame Aurèle Vlad, the wife of a Roumanian deputy. A further untoward incident was the expulsion of Dr. Iorga, a well-known university professor, from Czernowitz. Nevertheless, there appears to have been a feeling in this country that the Archduke himself was to some extent in sympathy with the aspirations of the Roumanian population of Hungary, and there was a general disposition in consequence of this side on the frontier to give him a popular welcome. On the third day of his visit the Archduke received a deputation of Transylvanian Roumanians, to whom he showed the greatest cordiality and sympathy, and there was every reason to suppose that His Imperial Highness’ visit, even if not attended with definite political results, had passed off successfully. Scarcely, however, had the Archduke left Sinaia, when a violent press controversy broke out between the Roumanian and the Magyar papers, which was a most unfortunate sequel to the visit from the point of view of those who were priding themselves on the cloudlessness of the impression left behind. This ill-feeling was further swelled by a disagreeable incident at Predeal railway station, when the Crown Princess and her family were leaving the country, and by certain indignities to which Roumanian travelers were subjected when crossing the same frontier. Altogether, what with the incidents described above, and many other instances of petty persecution, and especially the recent decree of Count Apponyi forbidding religious instruction in Roumanian in the Transylvanian schools, the relations between Roumania and Hungary are unfortunately somewhat severely strained.
In August M[r]. Bratiano had a conversation with Count von Aehrenthal at Vienna, and in an interview which he subsequently gave to a representative of the “Neue Freie Presse” he said: “No one will dispute the service rendered by the Triple Alliance, and I need hardly say how much we value good-neighbourly relations with Austria-Hungary”. In an interview which M[r]. Bratiano had with Mr. Gregory, on his return to Roumania, His Excellency said that Count von Aehrental had assured him most emphatically that no possible contingency in the Balkans would be considered by him a pretext for military intervention. This did not mean, M[r]. Bratiano said, that Austria was abandoning her traditional policy of pushing down towards Salonica, but that Count von Aehrenthal meant to further that object in future by peaceful penetration, and not by force.
The general impression left on Mr. Gregory’s mind at the moment of his departure from Roumania in the autumn was that the Roumanian Government and the King had recently somewhat relaxed their allegiance to Austria, and turned their thoughts towards Russia. A touch of confirmation is given to this view by the fact that, in the speech from the throne delivered by King Charles at the opening of the Parliament on the 28th November, a reference to the visits of the German Crown Prince and of the Archduke Francis Ferdinand was immediately followed by a complimentary allusion to Russia, alone of all the other great European Powers.

Russia

The crisis of the spring of course brought the question of Roumania’s relations with her powerful neighbour very much to the front. Nothing, however, was either said or done in this country to give umbrage to Russian susceptibilities, indeed, Russia seems to have to a great extent lived down her unpopularity here. Roumanians see no Alsace-Lorraine in Bessarabia, nor is there any Irredentist propaganda in regard to that province. On the contrary, Russians are, as a rule, made welcome when they cross the border, and there is an additional link between the two countries in the community of the Orthodox religion. In fact, I should hesitate today to say that the feeling of this country was anti-Russian, or, at any rate, more anti-Russian than anti-Austro-Hungarian.
Speaking to me in April on the discomfiture of Russian policy in the Servian crisis, King Charles laid the blame on M[r]. Isvolsky, who had, he said, made blunders. His Majesty added that he did not believe in a rapprochement of the three Emperors, or that Russia would detach herself from France.
In September General Crainiceano, at the time head of the general staff, and since named Minister of War in the reconstructed Cabinet, published, anonymously, an article in a leading Roumanian military newspaper, repudiating the assumption of a Vienna paper that the Roumanian forces would go solid with those of Germany and Austria-Hungary in the event of war, and pointing out that, on the contrary, if Roumania adhered to the Triple Alliance, Russia would inevitably send her Black sea fleet to Constantza and devastate the littoral, marching a large expedition through the Dobrudja, and creating havoc over a practically defenceless country.
In the month of August M[r]. Bratiano, in an interview granted at Vienna to the “Neue Freie Presse”, made a graceful acknowledgement of the increasingly friendly relations between Roumania and Russia, and Mr. Gregory reported that exceptional attention was paid this summer at Sinaia to the Russian Minister and the staff of the Russian Legation.
In October a large party of Russian officers, headed by General Kaulbars, arrived at Constantza from Odessa, and were received by the King and the Crown Prince, both of whom had donned Russian uniforms for the occasion. The ostensible object of the visit was to view the battlefields of 1878, but the mission was pressed by the King to extend their stay in the country, and everything was done to make the Russian visit a visible demonstration of the improved relations between the two countries.
At the end of December King Charles dispatched the Russian cruiser “Elisabeta” to Sebastopol on a special mission to the Russian Imperial Family, on the occasion of the death of the Grand Duke Michael Nicolaievitch. The members of the mission placed a silver wreath on the coffin of the Grand Duke, and were subsequently received in audience by the Emperor, who is stated to have entrusted them with a warm message of thanks for the attention shown to him by the King of Roumania, and for the kindness extended to Russian officers who had visited Roumania in the month of October.

Turkey

The relations of Roumania with Turkey, if not marked by any special warmth, have remained quite friendly. The Prime Minister, when speaking to me in March on the possibility of a conflict between Turkey and Bulgaria, said that, if such a conflict should occur, the sympathies of Roumania would undoubtedly incline towards the former. Roumania, M[r]. Bratiano said, looked upon Turkey as a valuable customer. Bucharest was in constant touch with Constantinople by the Roumanian national steamers, and Constantza was destined to be a precious link in the Bagdad chain of communications to the Far East. In fact, from the first, successive Roumanian Governments had considered the maintenance of friendly relations with Turkey as one of the main planks in their policy. It was true that there had from time to time been differences of opinion between the two Governments, but most of these had passed with the passing of the palace régime on the Bosphorus, and things were now on a satisfactory footing. A few weeks later, when a Bulgarian attack upon Turkey seemed imminent, M[r]. Bratiano went so far as to inform me that Roumania would be ready to cooperate in any common action of the Great Powers to prevent Bulgarian aggression on Turkey, if she were asked to do so. King Charles, however, speaking to me in the month of November, did not take a very rosy view of the situation at Constantinople. Turkey, His Majesty said, was one of the black spots in the political horizon, and he added that he had not much confidence in the regeneration of the country. His Majesty remarked that the Government was still, as at the time of the Revolution, under the domination of the military. The latter had behaved well, it was true, but the recent example of Greece had shown how dangerous it was to leave the government of a country at the mercy of the army. His Majesty said that he did not consider that the outlook in the internal administration of Turkey was reassuring either; Turkish Ministers, the King said, showed little real ability, and appeared to be unable to reestablish public confidence abroad.
In July a special Turkish mission to announce the accession of Sultan Mahmoud Vth arrived at Bucharest, and was received by the King in audience at Sinaia. The visit was favourably commented on in the press, and the mission was bidden to return to Constantinople with a knowledge of the good relations now existing between Turkey and Roumania, and of the satisfaction felt by the latter in the prospect of an amelioration in the ecclesiastical conditions in Macedonia.
In October the Turkish gun-boat “Peik-i-Sherket” arrived at Galatz, in order to be present during the autumn plenary session of the Danube Commission. This was the first Turkish war-vessel to ascend the Danube since the war of 1877.
The long protracted negotiations for the conclusion of a consular and a commercial convention are still hanging fire, and I understand that the Turks are complaining of the restrictions which are placed by the Roumanian customs on the importation of grapes from the Ottoman Empire.
Shortly before Christmas Djavid Bey, the Turkish Minister of Finance, and an important member of the “Committee of Union and Progress”, came to Bucharest on a few days visit, and proceeded to Sophia and Belgrade. The Minister’s visit is supposed to have been in connection with the press campaign which has recently been made in favour of a Balkan confederation, but I have not had an opportunity yet of finding out what was the real object of the visit.

Germany

The year 1909 was remarkable for the high personal attentions shown to King Charles by the German Emperor. Speaking to me in April the King said: “I have had a visit from a Russian and an Austrian Emperor, and I am, therefore, all the more delighted to welcome the German Crown Prince, who has been sent by his father to represent him on my seventieth birthday”. Unfortunately, King Charles was not at all at his best when the Crown Prince arrived at Bucharest; indeed, His Majesty broke down and wept when the young prince handed him the baton of a Field Marshal. Still the visit was a great success. The town was en fête, the papers were full of portraits of the German Royal Family, the Crown Prince was snapshotted in all directions, and the shops were full of post-cards showing King Charles and the German Crown Prince surrounded by German officers. Of course the French press waxed sarcastic over the event, and described the visit as the “consecration of German influence in Roumania”, while the German and Austrian papers, on the other hand, overflowed with complimentary references to Roumania and her ruler. The pro-German Schwärmerei was not, however, destined to last, and one of the most widely read Roumanian newspapers, a few days after the visit, asked, in an article entitled “Roumania the sentinel of Germanism”, what Roumania was to get in return for her subserviency to Germany. The situation was summed up to me by the Prime Minister in the following words: “Roumania has no political leanings either towards Germany or any other Power”. As regarded the visit of the Crown Prince, M[r]. Bratiano went on to say, it was to be explained thus. There had always been a certain want of sympathy between King Charles and the German Emperor, arising, in all probability, from dissimilarity of temperament. Both were Hohenzollerns, but Hohenzollerns of a different type, and it had always been a matter of regret to King Charles that his Hohenzollern relation had not paid him a visit at Bucharest. All this, M[r]. Bratiano said, had been put right by the dispatch of the Crown Prince to congratulate King Charles on his seventieth birthday, and by the great distinction conferred upon His Majesty in being made a Field Marshal in the German army. That was really the secret of the whole affair, and it was absurd to distort it or wrap it up in mysterious allusions to further possible complications.
I may remark that, besides the above tokens of friendship the Emperor has invited the Prince and the Princess of Roumania to Berlin in January, to take part in the forthcoming investiture at the Chapter of the Black Eagle.

France

Owing perhaps to a common Latin origin, a certain similarity of tastes and ideas, and the adoption of French as the language of society, France has for years past enjoyed a pre-eminent position in Roumania. While Roumanian doctors, lawyers, engineers and students resort to Paris for their education, and pursue their researches in French text-books, their wives and sisters dress themselves in the French capital, and follow, if they do not precede, the latest fashions of the French modistes. Except for speeches in Parliament, the language talked in Bucharest, even among Roumanians themselves, is French: French artistes and their troupes visit the capital every winter, and French literature overflows in all the bookshops. Last spring some leading Frenchmen bewailed the fact that French influence was on the wane in Roumania. I am not, of course, competent to say if this is true, but, as far as the capital is concerned, if there is any falling off in the prestige of the French Legation, it is, perhaps, because the French Foreign Office have not thought it worth while to send an engaging representative to the Court of Bucharest.
Alluding to the soreness felt in France at the pro-German enthusiasm shown in Roumania on the occasion of the visit of the German Crown Prince, M[r]. Bratiano remarked to me in May that M[r]. Hanotaux and other French writers were unfair in ascribing to Roumania any but the most friendly feelings towards France. If France, His Excellency said, had lost any prestige in this part of the world, it was because she had preferred to follow a policy of domestic expansion, and had for some time past been withdrawing herself from her old active participation in the events of the East. There was probably no capital in Europe where French was so much spoken today as at Bucharest, and the friendly feeling of Roumanians for Frenchmen was a household word.
Speaking to me of the Austro-Servian crisis last spring, King Charles said he thought that France was the Power which had come best out of whole imbroglio, and it was her correct and pacific action which had chiefly influenced the final decision. France, His Majesty remarked, had rendered the best service to the cause of peace when she had made it evident at St. Petersburgh that she did not mean to fight.
I may mention that the President of the French Republic conferred the Grand Cordon of the Légion d’Honneur on the Crown Prince of Roumania in January last.

Italy

The attitude of Roumania towards Italy has always been warm and sympathetic. Claiming, as Roumanians do, a common ancestry and a common tongue with the “Romans” of the peninsula, they make no secret of their penchant for the Italy of today. The Italian Legation is, I believe, the oldest legation house in the capital, and, aptly enough perhaps, the Italian Minister is the oldest Minister and the doyen of the diplomatic body. In politics also there is a similarity between the position of Roumania vis-à-vis of Austria-Hungary and that of Italy vis-à-vis of the same Power, and of both countries vis-à-vis of the Triple Alliance. Italy, though bound by the Triple Alliance to Austria-Hungary, is distracted by the propaganda of the Italian irredentists in the dual monarchy. Equally, Roumania, while directing her official policy, for years past, in conformity with Austrian inspiration, is crippled by a spirit of anti-Hungarian agitation. It is, therefore, worth bearing in mind that, in the event of trouble in the Near East, the policy of Roumania might be affected, or, at any rate, influenced by whatever action might be taken by Italy. An interesting commentary on this thought is afforded by a conversation which was repeated to me by M[r]. Take Jonesco, the leader of the Conservative Democrat opposition, last May. He said that, in reply to strictures which had been made to him in Paris by MM. Pichon and Hanotaux, who implied that Roumania had laid herself out to court the favour of Germany at the time of the visit of the German Crown Prince to Bucharest, he had defended his country by drawing a parallel between her position and that of Italy. Italy was, he had said, the most courted of all the great Powers. Why? Because she was a coward. But there were other cowards, he had remarked, in Europe besides Italy. Italy was afraid to take a strong line, and hovered between inclination and necessity, and the result was that everyone paid court to her. It was the same with Roumania. Germany and Austria were most anxious to keep her in the shafts of the Triple Alliance, and this was the real explanation of their empressement towards her.

Bulgaria

In the early days of March the Prince of Bulgaria arrived in Bucharest and was received by the King with Royal honours. Explaining the matter to me at the time, the Prime Minister said that this did not in any way imply the recognition by Roumania, officially, of the independence of Bulgaria, but he added that Roumania would be one of the first to recognize the Prince as the Sovereign of an independent State as soon as the great Powers had made a beginning and done so. In the course of the same interview M[r]. Bratiano expressed his belief that Bulgaria would not pursue a forward policy in regard to Macedonia and Turkey in general, but would be satisfied with the achievement of the goal of her independence. Later on, when the crisis became more acute, M[r]. Bratiano got somewhat alarmed at the possibility of Bulgarian aggression upon Macedonia, and expressed to me his willingness to cooperate with the great Powers in preventing it if invited to do so. As soon as the air was clearer and this danger was averted, King Charles lost no time in sending his congratulations to the new King Ferdinand, and the Roumanian Government followed suit by officially recognizing the independence of the young kingdom.
In July a Congress of Roumanian and Bulgarian students took place at Sophia. This Congress, the Bulgarian military attaché informed Mr. Gregory confidentially, originated with the Bulgarian Government as a ballon d’essai in furtherance of a Balkan Confederation, and he added that if success attended the development of the movement, the Bulgarian Government would itself emerge from the background, though not perhaps for two or three years more.
In the month of September M[r]. Bratiano, who had been away on leave and had seen Count von Aehrenthal in Vienna, expressed some misgiving to Mr. Gregory as to the attitude of Bulgaria vis-à-vis of Macedonia, and said that if Bulgaria marched into the province, she would either have to settle up with Roumania – presumably territorially – or else fight her. In a conversation which Mr. Gregory had a few days later with the Bulgarian military attaché on Roumanian foreign policy and her probable attitude in the event of a conflict in the peninsula, Major Stancioff spoke pessimistically of the future, and said that any symptoms of an impending catastrophe in Turkey might lead Bulgaria to face the question of an immediate and forcible protection of the Bulgarian population in Macedonia.
At an audience which I had with the King in November, on my return from leave, His Majesty said: “Of one thing you may be sure, Bulgaria means to fight Turkey. She intends to wrest Macedonia from the Turks, and all her policy is dictated by that resolve”. His Majesty went on to say that it was this Bulgarian design on Macedonia which spoilt everything, and affected an amicable understanding between Roumania and Bulgaria. “Bulgaria”, His Majesty said, in conclusion, “will await her opportunity. Come it will, and we must be prepared to deal with it”.
Notwithstanding these gloomy prognostications negotiations have been going on this autumn between Roumania and Bulgaria for the construction of a bridge across the Danube, to conduct the two railways systems, and are still under consideration. It is impossible at present to say whether these negotiations are likely to be successful.

Servia

It is evident that the relations between Roumania and Servia would have been put to a disagreeable test had the threatened hostilities between the latter Power and Austria-Hungary broken out last spring. Roumania, posing as a neutral, would have been obliged to make her neutrality respected, and to assert it by force if necessary. In pursuance of this design, it was stated here last March that the Roumanian Government were ready to mobilize the Ist Army Corps, the strategic idea of the mobilization being to protect Roumania from being overrun by a defeated Servian army, assuming the Austrians to be endeavouring to hurl the latter back upon Roumanian territory. Fortunately, as events turned out, it was unnecessary for Roumania to take any military action, and the peaceful settlement of the Austro-Servian crisis relieved the Government from an awkward situation. Servia and Roumania, if not bound together by any very special ties, have nevertheless been up to now on terms of neighbourly friendship, and it would have been a pity if Roumania’s possible entanglement in the Austro-Servian quarrel had reacted unfavourably on the existing conditions. King Charles, I know, entertains no illusions as to the political outlook in Servia, at any rate under the Karageorgevitch dynasty; indeed, His Majesty told me in April that he thought that, failing a European Prince, which would be the best solution, a strong Regency would be a decided advantage. As to the economic future, the King remarked that he was inclined to think that there was a good deal to be said for the theory that Servia would really be much better off if she were merged in the Austrian Empire than isolated as she was, and cut off from access to the sea.
The suggestion which had been put forward by Count von Aehrenthal that Servia should be given a seat upon the European Commission of the Danube, was not well received by Bratiano Cabinet, but, as a matter of fact, I gathered in conversation with my Servian colleague that the question was one which interested Servia very little, if at all. In any case the subject of the Danube shortly died a natural death.
The old question of the construction of a bridge across the Danube to connect Roumania and Servia, which had been dormant here since the spring of 1908, was revived in December last, when M[r]. Ristitch, the Servian Minister at this Court, by the instructions of his Government, and intimated to them that, if they were prepared to enter into pourparlers on this basis, formal proposals in that sense would be officially submitted to them.

Greece

There was no change in the position between Roumania and Greece in 1909. Speaking to me in April King Charles discoursed at length upon the hopelessness of doing anything in that direction, and remarked, as he had often remarked to me before, how foolish the Greeks were not to recognize that the Roumanians were their best natural friends. His Majesty said that the Patriarch, or rather the Synod, was as intransigent as ever, and he, in fact, gave me to understand that there was no improvement in the situation between the two countries.
Later in the year the Prime Minister, speaking to Mr. Gregory, said he was much troubled as to the consequences which might arise throughout the Balkans if, as a consequence of the military revolution at Athens, the country fell into a state of permanent anarchy.
In a conversation which I had with King Charles in November, His Majesty referred to Greece as a danger spot to Europe, and declared that anarchy was rampant at Athens. King George, His Majesty said, was flouted, and his eldest son was held to be unworthy to fill the highest position in the army of his country. Had he been King of Greece, King Charles continued, he would long since have cast off the crown, and he could not understand how King George had put up with the intolerable insults which had been heaped upon him.

Japan

His Imperial Highness Prince Kuni, cousin of the Emperor of Japan, arrived in Bucharest at the end of March, and spent several days in the capital. He was received in audience by the King, and a luncheon in his honour was attended by all the members of the Royal Family.
Later in the year I met at Câmpina, the centre of the petroleum industry, two Japanese who had been sent on an official mission to study the working of the Roumanian oil-fields. I was struck by the intelligence and intimate knowledge of the subject shown by these visitors from the Far East, and the director of the Câmpina refinery (the largest in the world), who showed them over the works, told me afterwards that there was little, if anything, that they did not already know about the working of the establishment.

The Danube

I have already dealt, under “Foreign Relations”, with the question of Roumania’s policy with regard to the European Commission of the Danube, so I need only add that, in a conversation which I had with M[r]. Bratiano in January last on his assumption of office as Prime Minister, I endeavoured to disabuse his mind of the idea which had been entertained by his predecessor, M[r]. Sturdza, that His Majesty’s Government no longer took the same interest in the Danube as of yore. As I have not heard anything more on the subject I presume that all must now be well. While on the subject of the Commission I may mention that I understand that the past year has been financially unsatisfactory for that body, and that they are now in consequence somewhat short of revenue. It appears that, apart from the smallness of the crop of cereals in the country, what there was of the crop went in great part to make up deficiencies in Hungary, with the result that little grain was sent to Europe by steamer, and thus the usual revenues of the Commission were reduced.
An interesting incident in connection with the Danube was the dispatch to Bucharest in October of a Bulgarian Commission to discuss with a Roumanian Commission the question of building a bridge across the river to link up the Roumanian and Bulgarian Railways systems. The Bulgarian Government wished the bridge to be constructed as far as possible to the East, while the Roumanian Government wished it to be placed as far as possible to the West. It is unnecessary to discuss the reasons for their attitude, which was partly strategic and partly economic, but it seems likely now that, if the scheme comes off, the site of the bridge will be placed at Corabia as being the most convenient point for linking up the railway systems of Hungary, Roumania, and Bulgaria. It is impossible at this moment to say whether the labours of the Joint Commission will be ultimately successful, but, even if this should be the case, a convention will have to be signed between the two countries, and this convention will have to be subsequently ratified by both Legislatures before any practical work can be begun.
The Bulgarian delegates to the Joint Commission for the delimitation of the thalweg of the Danube also visited Bucharest in the autumn, and were received by the King. By the conclusion of their labours, on which I have already officially reported, a certain number of islands in the river have been transferred from one country to the other, Roumania losing five and Bulgaria seven. I understand that the Roumanian Government are quite satisfied with the result.
I have dealt with the revival of the scheme for a bridge across the Danube to connect Roumania and Servia under “Servia”.



Naval and Military Armaments

The principal military event of the year was the resignation, or rather the dismissal, in March last of General Averesco, Minister of War. As you are aware, the general’s fall was ostensibly due to irregularities for which he was technically responsible, but was really the outcome of the hostility of the Prime Minister, and of the personal jealousy felt against the Minister of War by the other generals, who were his seniors, and who regarded his appointment as a slight upon themselves. The post of War Minister remained vacant until the reconstruction of the Cabinet in November, when General Crainiceano, up till then head of the General Staff, and reputed to be a very capable officer, was appointed to the vacant portfolio.
As regards the efficiency of the army, I may say that, in conformity with the new scheme of reorganization introduced last year, considerable progress has been made in the development of the army. The adoption of the two years’ colour service for infantry will in the course of time produce a large increase of this reserve. The “Schimbul” infantry have disappeared, and the “Schimbul” cavalry have been reduced. The field artillery has been increased and rearmed with a new quick-firing gun. A law was passed in April for the reorganization of the General Staff, and the general standard of training of the army has been improved. On the other hand, I believe there is a considerable shortage of officers and non-commissioned officers, who would be required on mobilization, while the reserves of ammunition are inadequate and its quality somewhat doubtful. Moreover, Roumania is, as you are aware, entirely dependent upon foreign sources of supply for her guns, ammunition, and even remounts. These are, of course, serious disadvantages, but General Crainiceano will no doubt carry on the work of reorganization, and it is stated that he has succeeded in persuading the Cabinet to give him a considerable slice out of the forthcoming budget estimates.

Trade

No official returns of the foreign trade of Roumania for 1908 have yet been published.

Finance

On the 25th December the Ministry of Finance published the figures of the State Treasury up to the 30th September, comprising the entire period of 1908-9.
The figures were:
Fr. £
Revenue .. .. .. .. 447,000,000 (17,880,000)
Expenditure .. .. .. .. 395,000,000 (14,800,000)
Surplus .. .. .. .. 52,000,000 (2,080,000)

As I explained in my last year’s report, the great apparent increase shown in the budget figures is due to the unification therein of all extra credits previously not included in the total figure. Thus, the State revenue, which for 1907-8 was 308,000,000 fr. (12,320,000 £), has risen with a leap to 447,000,000 fr. (17,880,000 £), a surplus of nearly 140,000,000 fr. (5,600,000 £) from the preceding period.
The remarkable feature of the financial year is the fact that, notwithstanding the poorness of the agricultural results of the twelvemonth, the financial surplus quoted above is the same as that attained in 1906, a year when the harvest was abundant.
A further interesting feature is the diminution in the value of alcoholic drinks, viz., 19,000,000 fr. (760,000 £) in 1907 and 14,000,000 fr. (560,000 £) in 1908, a difference of 5,000,000 fr. (200,000 £).

Harvest

The following are the statistics of the harvest of Roumania in the summer of 1909:
Wheat: 4,171,938 acres, 54,997,016 bushels.
Rye: 337,313 acres, 2,994,813 bushels.
Barley: 1,356,489 acres, 19,338,517 bushels.
Oats: 1,196,724 acres, 25,143,351 bushels.
Colza: 170,790 acres, 1,449,717 bushels.
Linseed: 30,067 acres, 199,070 bushels.
Maize: total crop, 67,000,000 bushels, according to preliminary figures published.
The wheat harvest of 1909 is estimated to weigh 16,022,536 metric quintals, as against 15,108,643 in 1908.
The yield of barley was about the average of the preceding five years.
The yield of oats was half as much again as that of 1908.
In general, the harvest of 1908-9 was very poor, namely, an export of 1,725,000 tons, representing a value of 279,000,000 fr., as against an export of 3,153,000 tons in 1907, representing a value of 461,000,000 fr.

Personalities
________________

The New Ministers

General Craineceano – The new Minister of War is 56 years old and is a general of division. Up till now he has been chief of the General Staff and is distinguished for his technical knowledge. His career has been in the Royal Engineers and his advancement has been very rapid. He took part, as a lieutenant, in the war of independence, and was subsequently entrusted with the construction of the fortifications of Bucharest. He is the author of many works on fortification. He was in attendance upon the Archduke Francis Ferdinand on the occasion of his recent visit to Roumania, and has represented Roumania at the Austrian and German military manoeuvres.
M[r]. Al. Djuvara – The new Minister for Foreign Affairs is a dapper little man, very well dressed, and very careful of his personal appearance. His manners are agreeable and he tries evidently to please. Before being appointed Minister for Foreign Affairs he was Minister of Industry and Commerce, and he is by profession a barrister. He appears to be generally popular, but my acquaintance with him is as yet very slight.
M[r]. Al. Constantinesco – The new Minister of Domains is 49 and a barrister. He studied in Paris, and has been a senator for many years and a pillar of the Liberal party. This is first occasion of holding a portfolio in the Cabinet.
M[r]. A. Orleano – The new Minister of Industry and Commerce is 50 and studied for the bar in Paris. After returning to Roumania he practiced at the bar and was a magistrate. In 1895 he was elected senator for Galatz, and last session he was appointed vice-president of the Chamber of Deputies. He is considered likely to prove a useful addition to the Cabinet.