17 noiembrie 2009

Relaţii româno-germane în perioada 1866-1881


Relaţiile româno-germane în perioada aflată în centrul atenţiei noastre s-au caracterizat printr-o evoluţie sinuoasă, determinată de statutul juridic internaţional al României, ca parte garantată, şi de atitudinea Prusiei (Germaniei) în calitate de Putere garantă. După alegerea lui Carol de Hohenzollern-Sigmaringen la Tronul României, cercurile conducătoare de la Bucureşti, prevalându-se de relaţiile de rudenie ale noului Domnitor cu Casa Regală prusiană, contau pe un sprijin eficient din partea acesteia pentru înfăptuirea aspiraţiilor naţionale. Dacă un astfel de sprijin s-a manifestat, în privinţa anumitor chestiuni, în limitele dictate de interesele germane, au existat însă şi suficiente momente de tensiune. Avem în vedere atitutidinea opiniei publice din România în timpul conflictului franco-prusian, aşa-numita "afacere Strousberg", poziţia Cabinetului de la Berlin faţă de recunoaşterea independenţei statului român.
Ca urmare a înfrângerii militare a Austriei de către Prusia (iulie 1866), devenise perceptibilă o reaşezare a raportului de forţe la nivel continental şi o răcire a raporturilor franco-prusiene, în principal datorită chestiunii Luxemburgului , ceea ce se va repercuta negativ şi în privinţa atitudinii lui Napoleon al III-lea faţă de prezenţa unui Hohenzollern pe Tronul României. Dincolo de aparenţe, politica franceză urmărea atragerea Imperiului habsburgic în cadrul unei alianţe împotriva Prusiei şi, totodată, menţinerea statu-quo-ului în sud-estul Europei . În asemenea circumstanţe, intenţia lui Carol I de organizare a armatei prin intermediul instructorilor prusieni, concomitent cu neglijarea misiunii militare franceze prezentă în România încă din vremea lui Cuza, erau de natură a inspira foarte puţină încredere la Paris .
Deşi Carol I îşi punea mari speranţe în obţinerea unui ajutor diplomatic eficient din partea patriei sale de origine în sensul recunoaşterii noului regim instituit la Bucureşti, cancelarul Bismarck, oricât ar părea de surprinzător, îşi declara dezinteresul faţă de "problema orientală" şi, în acelaşi timp, faţă de "Hohenzollern-ul de la Dunărea de Jos". Pentru a asigura izbânda cauzei germane, priorităţile diplomaţiei bismarckiene erau: consolidarea victoriei asupra Austriei şi izolarea Franţei prin constituirea unui sistem de alianţe . În timp ce Cabinetul de la Petersburg accepta soluţionarea "problemei germane" potrivit concepţiei bismarckiene, diplomaţia de la Wilhelmstrasse lăsa să se înţeleagă că, la momentul oportun, va adera la proiectul Rusiei de denunţare a clauzei referitoare la neutralizarea Mării Negre . Prin urmare, Cabinetul de la Berlin va păstra o atitudine rezervată în privinţa recunoaşterii lui Carol I, acordându-şi adeziunea doar în momentul în care o vor face, prin note identice (la începutul anului 1867), şi celelalte Puteri garante, cu excepţia Rusiei ce procedase printr-o acţiune unilaterală.
În calitate de fost ofiţer al armatei Regelui Wilhelm I şi participant direct la o campanie militară, Principele Carol era pe deplin familiarizat, potrivit gradului său, cu sistemul de instrucţie şi comandă, cu disciplina şi operativitatea trupelor prusiene, a căror superioritate avea să fie confirmată prin victoria de la Sadowa din iulie 1866. Devine astfel explicabilă opţiunea Domnitorului pentru preluarea şi adaptarea modelului prusian la cerinţele armatei române, manifestându-se speranţa unui sprijin efectiv din partea Berlinului.
Pe această linie se înscrie sosirea în România, la solicitarea expresă a lui Carol I, a locotenent-colonelului prusian von Krenski, ce se bucura de o bună reputaţie militară în cadrul Statului Major. Întrucât în ţară exista deja - încă din timpul domniei lui Cuza - o misiune militară franceză coordonată de E. Lamy, iniţiativa Domnitorului a fost interpretată în mod exagerat şi eronat ca o ofensă adusă Cabinetului de la Tuilleries şi Împăratului Napoleon al III-lea . Este adevărat că misiunea franceză fusese treptat ignorată şi, în cele din urmă, retrasă la începutul anului 1869, odată ce influenţa prusiană se contura cu o mai mare claritate în privinţa organizării militare şi a schimbării uniformelor. Cu o notă de vizibilă ironie, consulul francez la Iaşi consemna că se adoptase până şi celebra cască cu vârf, elementul distinctiv al echipamentului trupelor prusiene .
În egală măsură însă, infatuarea locotenent-colonelului von Krenski şi atitudinea sa autoritară stârniseră serioase nemulţumiri în rândurile armatei, aspecte semnalate de membrii Guvernului şi exploatate de presa opoziţionistă în sensul acuzării Suveranului de "prusificarea" ţării. Consilierul intim al lui Carol I pe probleme de organizare militară devenise, în scurtă vreme, o persoană indezirabilă în anumite cercuri politice bucureştene şi era privit cu suspiciune de diplomaţia franceză. Şi cum Napoleon al III-lea "vedea pe Bismarck în toate colţurile" , ne putem explica iritarea Cabinetului de la Paris vizavi de prezenţa la Bucureşti a ofiţerului din Statul Major prusian. De altfel, pentru a se evita agravarea unei situaţii deja tensionate şi în urma directivelor de la Berlin, Krenski avea să se reîntoarcă în patrie, misiunea sa încheindu-se prematur . Potrivit afirmaţiilor consulului francez la Iaşi, impresia generală era aceea că politica României "pare a fi dictată sau mai degrabă impusă de către Cabinetele de la Berlin şi St. Petersburg" .
Dincolo de exagerările sau aprehensiunile diplomatului francez, ce nu agrea orientarea României spre Prusia şi Rusia, exista, într-adevăr, o stare de nemulţumire faţă de influenţa exercitată asupra lui Carol I de consilierul său militar prusian, Krenski, socotit de răuvoitori ca un "al doilea Librecht (persoană ce jucase un rol nefast în anturajul fostului Domnitor Al. I. Cuza - n.n.)" . În aceeaşi măsură era criticată atitudinea de superioritate afişată de consulul Prusiei la Bucureşti, care avea mare trecere pe lângă Suveran şi care avea să intre, de altfel, în conflict, în anul 1869, chiar şi cu premierul Dimitrie Ghica . Cu o perceptibilă doză de maliţiozitate, diplomatul francez la Bucureşti socotea că cel care "dirijează" politica internă a ţării nu era altcineva decât colegul său prusian, Keyserling .
Pe linia sondării poziţiei Cabinetelor europene faţă de cerinţele românilor se înscriu atât vizita lui Carol I în Crimeea (august 1869), cât şi călătoria în Occident (august-noiembrie acelaşi an). Deşi a fost primit cu onorurile cuvenite unui Suveran şi decorat cu însemnate distincţii ale Caselor Regale şi Imperiale europene , Carol I nu fusese prea entuziasmat de rezultatul demersurilor sale. La Paris, ca şi la Viena sau Berlin nu a primit decât asigurări de bunăvoinţă şi sfaturi de moderaţie şi prudenţă. Devenise limpede că, momentan, situaţia internaţională nu era favorabilă veleităţilor de independenţă ale românilor şi cu atât mai puţin unei acţiuni insurecţionale în Balcani. Nici una din Puterile europene nu agrea redeschiderea "problemei orientale", care putea constitui germenele unui conflict general.
În vara anului 1870, exista în ţară o atitudine de nemulţumire faţă de tendinţa lui Carol I de a gravita în jurul Prusiei. Prin urmare, Domnitorul avea să fie supus unor atacuri concentrice din interior, mai ales de la tribuna parlamentară, unde N. Blaremberg, exponent al grupării conservatoare, adresează o interpelare în legătură cu atitudinea României în cazul declanşării conflictului franco-prusian. Autorul interpelării sugera manifestarea simpatiei faţă de Franţa şi chiar necesitatea adoptării unei poziţii active, de implicare pentru realizarea aspiraţiilor naţionale. Radicalii, înlăturaţi de la putere ca urmare a presiunilor externe, nu se vor lăsa mai prejos, încercând să profite de complicaţiile generate de candidatura la Tronul Spaniei - socotită indezirabilă la Paris - a lui Leopold de Hohenzollern-Sigmaringen, fratele Domnitorului şi prezumtiv succesor al acestuia. Ei îl avertizau pe Carol I că, în conformitate cu prevederile constituţionale, Tronul României ar deveni vacant în lipsa moştenitorilor pe linie bărbătească directă. Totodată, lăsau să se înţeleagă satisfacţia cu care va fi primită la Paris detronarea Principelui prusian de la gurile Dunării .
Marcat vizibil de ostilitatea nedisimulată a presei radicale la adresa persoanei sale şi a Prusiei, Domnitorul - după cum mărturiseşte în Memorii - se gândea la alternativa abdicării, care nu va reprezenta decât o stratagemă. Consulul francez de la Iaşi era informat, de către o "persoană de încredere", că Principele Carol exprimase Cabinetului din Berlin decizia sa de a părăsi Tronul României, însă a fost sfătuit să renunţe şi să aştepte desfăşurarea evenimentelor . Prinţul Carol Anton îi recomandase fiului său, încă din timpul crizei politice de la Bucureşti, să dea dovadă de mai multă energie, "ceea ce ar sili Europa să reia convingerea că mâna ta ţine cu tărie cârma guvernamentală" . La rândul său, Prinţul moştenitor al Prusiei îşi manifestase neîncrederea "în teoria banală a «partidei de răsturnare» cum de obicei se aude vorbindu-se când undeva se ivesc dezordini", exprimându-şi speranţa că Domnitorul "va câştiga rând pe rând legitimul sprijin al bărbaţilor cinstiţi şi drepţi" din ţara sa .
Manifestaţiile de simpatie faţă de Franţa devin tot mai frecvente, întocmindu-se chiar liste de subscripţie publică în favoarea răniţilor francezi, fără a se produce dezordini nici la Iaşi, nici în alte districte din Moldova. Carol I îşi exprima indignarea faţă de articolele partizane la adresa Franţei din ziarele opoziţioniste, care "rivalizau între ele (...) cu declaraţii necugetate, dezlănţuindu-se împotriva Germaniei, fără nici un motiv" . Ecourile evenimentelor de la Bucureşti îl determinau pe ambasadorul S.U.A. din capitala otomană, E. Joy Morris, să constate că România se afla într-o situaţie foarte critică, Principele Carol I găsindu-se în postura de a fi expulzat în urma unei "revoluţii" şi a "intrigilor" Franţei, Austro-Ungariei şi Rusiei .
În asemenea circumstanţe, o semnificaţie aparte are demersul particular şi confidenţial al lui Carol I concretizat într-o scrisoare adresată suveranilor Angliei, Austro-Ungariei, Italiei, Prusiei şi Rusiei în 25 noiembrie/7 decembrie 1870. Aici el insista asupra dificultăţilor pe care le întâmpină în guvernarea ţării, subliniind că puterea executivă "rencontra des grands obstacles dans l'application de cette nouvelle loi fondamentale (Constituţia - n.n.) qui se trouvait en raport ni avec l'état du devéloppement intérior, ni avec les allures et les traditions du pays". Situaţia era dezastruoasă nu numai pentru România, "mais aussi très prejudiciable aux intérêts des grands Empires voisins et de l'Europe entière". Remediul era acela de a institui în ţară, de comun acord cu Puterile garante, un regim stabil şi puternic menit să înlăture obstacolele pe care le generează situaţia existentă, atât pe plan intern, cât şi extern. O asemenea alternativă - se sugera în scrisoare - ar putea fi discutată la viitoarea Conferinţă de la Londra, ce urma să dezbată proiectul Rusiei privind înlăturarea clauzei din Tratatul de la Paris din 1856, de neutralizare a Mării Negre . Epistola respectivă avea să fie socotită "un demers particular, un balon de încercare lansat de Principe din proprie iniţiativă" .
Ţinând cont de recomandările sosite de la Sigmaringen, Carol I a considerat necesar a sonda atitudinea Puterilor garante şi disponibilitatea acestora în sensul unei revizuiri a Constituţiei române. Primul pas l-a reprezentat - aşa cum am observat - scrisoarea sa către suveranii Puterilor garante. Următoarea mişcare gândită de Domnitor trebuia să fie înaintarea unui Memoriu, care să conţină măsurile considerate necesare redresării ţării şi, totodată, schimbării statutului juridic internaţional. Însă, cancelarul Bismarck îi transmisese consului prusian la Bucureşti, von Radowitz, instrucţiuni precise în sensul convingerii lui Carol I de a amâna "până după încheierii păcii orice plan ar fi având de a se adresa Puterilor garante!" .
Poziţia lui Bismarck avea să fie clar exprimată într-o scrisoare adresată Principelui României la 30 decembrie1870/10 ianuarie 1871. Cancelarul german ţinea să-i precizeze lui Carol I că "nu poate să se aştepte din partea străinătăţii la nici un ajutor, ci mai curând la rea-voinţă", singura alternativă fiind aceea de a se bizui "numai şi numai pe resursele de care dispune în propria sa ţară". Totodată, în eventualitatea unei crize, Bismarck recomanda ca "fiecare rezoluţiune luată să pară independentă şi liberă, iar nu impusă de o forţă exterioară, şi ca motivele nobile şi curate care conduc Alteţa Voastră să se manifeste în mod lămurit" . Asemenea sfaturi coroborate şi cu răspunsul oficial al Regelui Prusiei la scrisoarea Principelui - care, de fapt, reitera afirmaţiile cancelarului - au fost de natură a-l convinge pe Carol I de necesitatea ralierii oamenilor politici hotărâţi să susţină dinastia.
Incontestabil, situaţia devine din ce în ce mai critică în momentul prezentării la Camera Deputaţilor (în februarie 1871) a raportului Comisiei de anchetă parlamentară asupra construcţiei căilor ferate, concesionată unui Consorţiu prusian condus de Strousberg. Insolvabilitatea Consorţiului prusian - prilejuită de speculaţiile bancare, dar şi de scăderea cotaţiei acţiunilor la bursă în urma izbucnirii războiului dintre Franţa şi Prusia - avea să stârnească panică printre acţionari, deoarece obligaţiunile emise de concesionari nu stipulau plata dobânzilor de către aceştia, ci doar garanţia statului român . La întreţinerea atmosferei încordate contribuiau şi presiunile exercitate de Cabinetul din Berlin, pentru a impune statului român plata cuponului, în vederea asigurării dividendelor acţionarilor germani implicaţi în construirea căilor ferate române. Concesiunea Strousberg se metamorfozează acum într-o autentică afacere de proporţii scandaloase, intensificându-se atacurile opoziţiei împotriva "Prinţului prusian".
Penibil afectat de respectivul incident, Domnitorul - aşa cum o afirmă şi într-o scrisoare din ianuarie 1871 adresată cancelarului Prusiei - era ferm decis să depună toate eforturile pentru a reglementa "afacerea" căilor ferate în interesul României .
Revelatoare pentru starea de spirit existentă este reacţia lui I. C. Brătianu din Adunarea Deputaţilor. El ţinea să precizeze că în cazul în care Guvernul de la Berlin "ne va impune cu forţa să plătim cuponul, atunci să se ştie că nu plătim o datorie, ci rechiziţiunea simpatiilor ce am avut şi avem pentru naţiunea franceză" . Mai mult decât atât, liberalii radicali lansau un avertisment la adresa lui Carol I, ziarul radicalilor, "Românul", apărând, în ianuarie 1871, cu un ferpar pe prima pagină, pentru a marca invadarea Parisului de către trupele prusiene.
În astfel de circumstanţe, la 10 martie 1871, avea loc un banchet, organizat de comunitatea germană din Bucureşti, prilejuit de sărbătorirea zilei de naştere a lui Wilhelm I, abia proclamat Împărat. Aniversarea a determinat, din partea unor cetăţeni ai Capitalei, manifestaţii de simpatie pentru Franţa învinsă şi de ostilitate la adresa Germaniei . Această atitudine - acutizată de unele ciocniri între manifestanţi şi organizatori -, avea să fie socotită de Carol I ca o ofensă adusă persoanei sale şi Germaniei, consulul de la Bucureşti, von Radowitz solicitând satisfacţie.
Fără a insista aici asupra detaliilor, precizăm că "incidentul de la Sala Slătineanu" (10 martie 1871) şi stratagema abdicării practicată de Carol I aveau să conducă la constituirea unui Guvern în frunte cu Lascăr Catargiu . Datorită componenţei sale, noul Cabinet va fi apreciat de Titu Maiorescu drept "cea mai tare expresie a ideii conservatoare în limitele Constituţiei de la 1866" , în timp ce liberalii îl calificau drept "Ministerul ieşit din bătaia de cizmă a puternicului proconsul de Radovici (Radowitz - n.n.) .
O preocupare stringentă a Domnitorului şi a Guvernului conservator avea să o reprezinte "foarte neplăcuta afacere Strousberg" , soluţionarea acesteia fiind cu atât mai necesară cu cât presiunile din partea Germaniei se amplificau. Discuţiile asupra respectivei afaceri se vor finaliza - după respingerea proiectului guvernamental - prin adoptarea legii ce prevedea rezilierea concesiunii Strousberg şi, în cazul în care posesorii de obligaţiuni nu se constituiau într-o Societate de acţionari, răscumpărarea căilor ferate de către statul român . Soluţia preconizată de Camera Deputaţilor şi votată la 5/17 iulie 1871 a declanşat reacţia cercurilor diplomatice de la Berlin. Potrivit afirmaţiei consulului francez la Bucureşti, Georges Le Sourd, agentul diplomatic german, von Radowitz, ar fi exercitat o puternică presiune asupra lui Carol I şi a Guvernului său în sensul reglementării "afacerii Strousberg" în favoarea deţinătorilor de obligaţiuni .
Pe de altă parte, ziarul liberalilor radicali, "Românul", îşi intensifica atacurile împotriva Domnitorului şi a miniştrilor săi, ce erau ironizaţi cu apelativul "Guvernul Radowitz" . Proiectul de lege adoptat de Parlament nu era de natură a-l mulţumi pe Suveran, astfel că el refuză să-l sancţioneze, cu toate insistenţele miniştrilor şi a preşedintelui Camerei.
Atitudinea Parlamentului român a stârnit iritarea cancelarului Bismarck, ce nu ezită să se adreseze Porţii, în calitate de Putere suzerană, pentru soluţionarea chestiunii căilor ferate potrivit intereselor acţionarilor germani. Un asemenea demers - ce reprezenta o încălcare a autonomiei României - a fost de natură a-l determina pe Carol I, profund marcat de acest gest din partea patriei sale de origine, să sancţioneze legea . Concomitent, ministrul român de Externe, Costa-Foru, avea să-i remită consulului german o notă, în care sublinia că "România se va apăra totdeauna contra unui amestec al Turciei în afacerile sale externe" .
Situaţia devine din ce în ce mai încordată, atât Poarta cât şi reprezentanţii Puterilor garante acreditaţi la Bucureşti iniţiind demersuri pe lângă Guvernul român pentru rezolvarea "afacerii" într-un sens favorabil acţionarilor . Agentul diplomatic român la Viena şi Berlin, P. P. Carp, transmitea informaţii precise, potrivit cărora Bismarck începuse o veritabilă campanie ostilă statului român, în timp ce presa europeană susţinea interesele deţinătorilor de obligaţiuni. Prin urmare, Domnitorul consemna cu amărăciune că "afacerea Strousberg" se transformase dintr-o "chestiune de drept" într-o "chestiune de forţă" . Pe la mijlocul lunii august 1871, Cabinetul de la Viena îşi oferea chiar "bunele sale mijlociri spre a aduce o împăcare", fireşte în interesul acţionarilor care trebuiau să beneficieze din partea statului român de o dobândă de cel puţin 5% .
Aşadar, problema căilor ferate române căpăta profunde implicaţii diplomatice, prin amestecul, mai mult sau mai puţin direct, al Puterilor garante. Atitudinea intransigentă a Cabinetului de la Berlin se manifesta printr-o serie de acţiuni menite a desconsidera autonomia României. Astfel, Guvernul german, prin intermediul girantului Consulatului de la Bucureşti, declara că nu recunoaşte dreptul României de a coresponda direct cu Cabinetele europene. În consecinţă, nota diplomatică a ministrului de Externe român adresată consulului Radowitz fusese remisă direct Sublimei Porţi.
Totodată, în calitate de reprezentant al Imperiului german, Radowitz primise "lettres d'introduction" şi nu de acreditare, la care se adauga şi beratul otoman, procedură ce fusese până acum intenţionat omisă pentru a menaja susceptibilităţile Guvernului de la Bucureşti. Aşa cum observa, cu oarecare maliţiozitate, consulul francez Le Sourd, trufaşul Imperiu german îl trata pe Carol I "ca un guvernator general al unei provincii turceşti", Bismarck urmărind "să pedepsească România pentru că nu a consimţit la cererile sale" .
"Chestiunea Strousberg" intră într-o nouă fază în momentul în care concesiunea era anulată de un tribunal de arbitri (octombrie 1871), constituindu-se Societatea acţionarilor căilor ferate române, în frunte cu bancherii germani Bleichröder şi Hansemann, ce se angaja să definitiveze lucrările. În schimb, partea română se obliga să achite cupoanele începând cu 1 ianuarie 1872 şi să garanteze o dobândă 5%. Acest proiect avea să fie supus dezbaterilor parlamentare şi votat, cu unele modificări, în decembrie 1871 .
După un refuz iniţial şi după noi ameninţări din partea lui Bismarck - ce vehicula ipoteza convocării unei Conferinţe a Puterilor garante -, acţionarii acceptă proiectul . Soluţia fusese binevenită, mai ales în condiţiile în care Cabinetele europene recomandau cu stăruinţă Guvernului român să evite în acel moment "orice complicaţii serioase" . Cu toate acestea, Carol I îi mărturiseşte franc lui Bismarck impresia nefavorabilă pe care a produs-o intervenţia Porţii, ca urmare a presiunilor exercitate de Cabinetul de la Berlin . La rândul său, Mihail Kogălniceanu, aflat în opoziţie, declara în şedinţa Camerei din 15/27 decembrie 1871 că problema căilor ferate trebuie soluţionată "în plină libertate şi independenţă a ţărei" .
Sancţionarea Convenţiei cu Societatea acţionarilor (ianuarie 1871) l-a pus pe Domnitor într-o situaţie extrem de dificilă şi de delicată , întreaga "afacere" servind drept "cal de bătaie pentru amatorii de agitaţii şi complicaţii" . De pildă, cotidianul "Românul", întocmind un bilanţ al anului 1871, constata că fusese "un an nefast, dezastruos, plin de doliu, plin de umiliri şi de crude decepţiuni. (...) Aşadar iată cadoul făcut României pentru anul 1872: vânzarea României la teutoni, stăpâni pe cele mai principale drumuri de fier, un stat în stat, o putere ocultă, care va dicta de acum înainte indigenului" .
În opinia liberalilor, "chestiunea căilor ferate" merita toată atenţia, întrucât, pe de o parte, privea autonomia noastră politică, administrativă şi economică, iar pe de altă parte, situaţia financiară a ţării. Concluzia la care ajungeau aceştia era aceea că acceptarea Convenţiei cu Societatea acţionarilor reprezenta "o ruină pentru finanţele ţării" şi, mai mult decât atât, România fusese "condamnată politiceşte şi înfeudată economiceşte străinului" .
Soluţia adoptată de Guvernul conservator se va dovedi, însă, temporară, astfel că, la sfârşitul anului 1874 şi începutul celui următor, eterna afacere a căilor ferate "pricinuieşte Principelui multă grijă" . Societatea condusă de Bleichröder şi Hansemann solicitase statului român efectuarea unui împrumut pentru terminarea liniilor ferate, ceea ce nu era prevăzut în Convenţia semnată anterior.
În noile circumstanţe, Camera propune un proiect de lege pentru răscumpărarea parţială a căilor ferate (iunie 1875), iniţiativă respinsă de Societatea acţionarilor. La acestea se adaugă ameninţările lui Bismarck cu ruperea relaţiilor diplomatice, într-un moment în care Guvernul român avea nevoie de sprijinul Berlinului în reglementarea unei alte chestiuni, aceea a perfectării tratatelor comerciale cu alte state. După îndelungate şi anevoioase tratative desfăşurate până în primăvara anului 1876, problema răscumpărării parţiale sau integrale a reţelei de căi ferate stagnează - şi ca urmare a agravării "crizei orientale" -, fiind reluată după 1878.
Consecinţa imediată a menţinerii Guvernului conservator a reprezentat-o revigorarea campaniei anticarliste prin publicarea în străinătate a unor articole maliţioase semnate de D. A. Sturdza (sub pseudonimul Erdmann von Hahn) şi reproduse apoi în presa liberală . De pildă, semnatarul articolelor amintite preciza că la urcarea pe Tron a Principelui Carol de Hohenzollern, românii speraseră că modelul german - în ceea ce priveşte economia, administraţia, justiţia, instrucţiunea publică, simţul datoriei, probitatea şi onestitatea - va fi implantat în România. În opinia sa, aceste speranţe nu numai că nu s-au împlinit, dar influenţa germană "s-a nimicit cu desăvârşire" ca urmare a poziţiei Cabinetului de la Berlin faţă de "chestiunea căilor ferate" şi a faptului că Principele Carol "a călcat pe urmele predecesorului său (Al. I. Cuza - n.n.) în toate ramurile administraţiunii". Criticându-se, în mod exagerat, situaţia internă şi chiar acţiunile diplomatice pentru dobândirea independenţei naţionale, se ajungea la concluzia că întreaga responsabilitate revine lui Carol I, care "nu trebuia să se înconjoare de elementele cele mai reprobate de ţară". Mai mult decât atât, "nu numai că n-a făcut nimic pentru a ordona răului să se oprească şi să se instituie binele, ci a provocat într-un mod pozitiv situaţiunea cea mai rea şi disperată" .
Tonul şi violenţa unor astfel de acuzaţii ne îndreptăţesc să considerăm că acestea erau, de fapt, expresia nemulţumirii provocate de obstinaţia cu care Suveranul amâna rechemarea la guvernare a liberalilor, a căror concepţie în ceea ce priveşte ritmul şi căile modernizării societăţii româneşti diferea de cea a conservatorilor.
La începutul anului 1873, încurajat de situarea pe o platformă comună a celor trei "Curţi nordice" şi mizând pe un eventual sprijin diplomatic din partea acestora, Carol I a avansat din nou proiectul dobândirii independenţei, însă unii miniştri conservatori socoteau momentul ca fiind inoportun . De altfel, numirea lui Vasile Boerescu în fruntea Ministerului Afacerilor Străine însemna revigorarea campaniei de presă în sensul acomodării opiniei publice cu ideea dobândirii independenţei pe cale diplomatică.
Gruparea Rosetti-Brătianu, aflată în opoziţie de aproape cinci ani de zile, nu împărtăşea orientarea politicii externe româneşti spre cele trei Puteri ale Nordului şi nici campania diplomatică iniţiată de conservatori. În opinia liberalilor radicali, orice încercare de a obţine sprijinul Germaniei, în condiţiile existenţei unei alianţe a acesteia cu Rusia şi Austro-Ungaria, era privită ca o aservire economică şi politică a României. Chiar dacă se pronunţau pentru "relaţiuni amicale cu toate Puterile Europei", singura politică "în adevăr românească" nu putea fi alta decât aceea a colaborării cu statele latine din Occident. "Ne-ar fi peste putinţă - se sublinia în cotidianul "Românul" - de a atribui Germaniei alt scop decât acela de a face din noi un fief secundar, atârnând de Ungaria, fief principal, destinate însă şi unul şi altul a fi hamalii intereselor germane, pentru puterea şi gloria marii Germanii" .
Revenind, pe parcursul a mai multor numere, asupra garanţiei colective (asigurată prin Tratatul de la Paris din 1856), ziarul "Românul" considera că aceasta era principalul obstacol în calea instituirii protectoratului exclusiv al unei Puteri. Interesante sunt argumentele invocate în sprijinul aserţiunii că scopul real al celor trei "Curţi nordice" ar fi de fapt acela de a desfiinţa Tratatul de la Paris. Austro-Ungaria viza obţinerea de noi avantaje în Orient, Rusia urmărea redobândirea sudului Basarabiei, iar Germania ar fi privit cu satisfacţie distrugerea unei opere franceze, pentru a profita de complicaţiile ce ar rezulta de aici. #n concluzie, orice acţiune menită a duce la desfiinţarea Tratatului de la Paris din 1856, "care a creat actuala Românie" şi care garantează integritatea Imperiului otoman, înseamnă "a distruge întreaga operă politică întemeiată pe dânsul" .
O însemnătate politică deosebită a avut-o călătoria Domnitorului în Occident (iunie 1873), unde a fost primit cu onorurile cuvenite unui Suveran, atât la Viena cât şi la Berlin. Întrevederea lui Carol I cu Împăratul Wilhelm I (iulie 1873) a fost de natură să reliefeze doar "prietenia şi simpatia părintească" a acestuia, însoţite de recomandări referitoare la întărirea armatei . De altfel, cancelarul german avea să declare, cu cinism, ambasadorului britanic la Berlin că "independenţa României este o chestiune care nu-l interesează" , mai ales că Bismarck nu a putut uita manifestaţiile de simpatie faţă de Franţa din 1870-1871 şi nici poziţia Guvernului princiar în ceea ce priveşte reglementarea "afacerii Strousberg". Pe de altă parte, importanţa perfectării unor convenţii comerciale şi necesitatea proclamării independenţei au constituit, ulterior, şi subiectul conversaţiei dintre Carol I şi consulul german Pfuel, acesta din urmă recomandând Suveranului "să se păzească de orice hotărâre pripită şi necugetată" . Nici călătoria lui Carol I în Germania din cursul anului următor, care a avut drept scop obţinerea unui sprijin diplomatic în favoarea cerinţelor româneşti, nu a fost de natură a schimba atitudinea Cabinetului de la Berlin, însuşi Împăratul Wilhelm I evitând cu delicateţe discuţiile politice .
Odată cu izbucnirea "crizei orientale" în 1875, Bismarck avea să-i declare ambasadorului rus la Berlin că îşi manifestă disponibilitatea de a subscrie la un posibil aranjament privind ocuparea Bosniei de către trupele austro-ungare, în schimbul "unor avantaje pentru Rusia spre Basarabia" , ceea ce era de natură a ştirbi integritatea teritorială a României. Ulterior, în condiţiile desfăşurării negocierilor cu Rusia, Domnitorul Carol dorea să afle atitudinea Germaniei în această privinţă. Bismarck fusese înştiinţat, în mod strict confidenţial, de propunerea Rusiei de a încheia o convenţie cu România pentru reglementarea trecerii trupelor sale. Solicitând opinia cancelarului german în această privinţă, Carol I mărturisea că el însuşi înclină spre un astfel de aranjament, care "garantează demnitatea Principelui şi integritatea teritorială". Atât Bismarck, cât şi Prinţul Carol Anton, îi sugerau Domnitorului României să încheie un tratat cu Rusia, alternativă preferabilă unei treceri a trupelor ţariste fără existenţa unui acord .
După proclamarea independenţei României şi cucerirea ei pe câmpul de luptă, departe de a acorda un sprijin eficient pentru ţara în fruntea căreia se afla un Principe de Hohenzollern, cercurile diplomatice de la Wilhelmstrasse nu păreau deloc dispuse a recunoaşte noua situaţie decât în măsura în care Guvernul român va urgenta soluţionarea pretenţiilor acţionarilor germani în "afacerea căilor ferate". Acest punct de vedere a fost adus la cunoştinţa agentului diplomatic român de către secretarul de stat von Bülow, care, pur şi simplu, refuza să discute "chestiunea independenţei", iar pentru a nu lăsa nici o urmă de îndoială, preciza că o asemenea linie de conduită întruneşte aprobarea Împăratului Wilhelm I . Ba mai mult, cancelarul Bismarck - supus şi unor puternice presiuni din partea consilierului său financiar, influentului bancher evreu Gerson Bleichröder - solicitase Rusiei "să reţină sumele pe care ea le datorează României (veniturile mănăstirilor din Basarabia) şi să le trimită direct la Berlin, în contul Societăţii germane a căilor ferate române , propunere respinsă categoric de Cabinetul de la Petersburg, chiar dacă el însuşi manifesta "une reserve extrême" faţă de problema recunoaşterii independenţei .
Demersurile în favoarea recunoaşterii independenţei înaintea încheierii tratatului de pace nu au dus la rezultatul scontat, atât Carol I, cât şi premierul I. C. Brătianu fiind convinşi că "pentru a ajunge la un compromis cu Rusia, Anglia şi Puterile aderă la retrocedarea Basarabiei" . Speranţele Domnitorului în dobândirea unui suport diplomatic al patriei de origine au fost practic spulberate de afirmaţia categorică a lui Bismarck, potrivit căreia: "Imperiul german nu va sacrifica amiciţia sa cu Rusia" . Mai mult, cancelarul german - urmărind cu asiduitate a media buna înţelegere între Viena şi Petersburg - îi sugera Împăratului Wilhelm I să nu susţină pretenţiile române asupra districtelor basarabene, "dacă de acest punct depinde satisfacerea Rusiei" . Se confirma, încă o dată, faptul că Puterile europene ţineau prea mult la propriile interese pentru a mai face concesii unui stat mic, în curs de afirmare.
Având în vedere noile circumstanţe, Carol I îl trimite pe I. C. Brătianu la Viena şi Berlin, cu scopul de a câştiga simpatia guvernelor respective în favoarea cauzei româneşti. Cât priveşte Cabinetul german, acesta se arătase "extraordinar de rezervat". Bismarck nu numai că sugera încetarea oricărei rezistenţe în ceea ce priveşte sudul Basarabiei, dar se arăta preocupat, în special, de răscumpărarea căilor ferate de către statul român . În egală măsură, Prinţul Carol Anton recomanda fiului său o politică realistă, întrucât nu erau mari speranţe în adoptarea unei conduite comune a Puterilor europene împotriva Rusiei .
Congresul de pace de la Berlin avea să fie prefaţat de încheierea unor acorduri bilaterale secrete între Puterile europene direct interesate. Toate acestea demonstrau, o dată în plus, că Puterile europene îşi urmăreau propriile interese în dauna statelor mici. Acum, Bismarck, satisfăcut de cursul evenimentelor, putea să-şi asume rolul de "samsar cinstit" - dar care s-a dovedit a fi unul interesat şi subiectiv - la masa verde a tratativelor.
În preajma întrunirii Congresului, Puterile europene refuză a lua în consideraţie admiterea delegaţilor români, sub pretextul că independenţa României nu fusese recunoscută. Un alt argument invocat era acela că la respectivul for urmau să participe doar semnatarii Tratatului de la Paris din 1856.
În pofida opoziţiei Cabinetelor europene, Domnitorul decide să-i trimită la Berlin pe M. Kogălniceanu şi I. C. Brătianu, deşi îşi exprima convingerea că nici una dintre Marile Puteri nu va susţine România; cu toate acestea, cei doi delegaţi aveau instrucţiuni precise "să persevereze şi să reziste la toate sugestiile unei tranzacţii în problema Basarabiei" .
La 1/13 iunie 1878 aveau să se deschidă lucrările Congresului de pace de la Berlin, cu scopul - mărturisit de Prinţul Bismarck, în calitate de preşedinte - de "a supune opera de la San Stefano liberei discuţii a Cabinetelor semnatare tratatelor de la 1856 şi 1871", precum şi de a asigura pacea "printr-o înţelegere comună şi pe baza unor noi garanţii" . Se înţelege de la sine că totul era spre beneficiul Marilor Puteri şi în dauna statelor mici, ce nu îşi puteau proteja interesele. În condiţiile amintite mai sus, reiese cu claritate că forumul european întrunit la Berlin nu reprezenta altceva decât "o solemnă reprezentaţie", după ce "piesa fusese în aproape toate amănuntele ei, aranjată dinainte în culise" . Vom reuşi astfel să înţelegem conduita reprezentanţilor Puterilor europene în timpul şi la sfârşitul Congresului.
Chiar în ziua deschiderii solemne a respectivului areopag european, plenipotenţiarii României adresau o scrisoare oficială lui Bismarck, solicitând să fie admişi "pentru a expune şi apăra drepturile ţării lor", exprimându-şi, totodată, speranţa că diplomaţii întruniţi la Berlin vor binevoi "să-i asculte mai înainte de a delibera asupra intereselor românilor" . Intuind sensul realităţilor, Carol I aştepta cu "îngrijorare şi încordare" deciziile Congresului. "Basarabia - aprecia Domnitorul într-o epistolă către tatăl său - este un preţ de pace foarte comod, care nu costă nimic Puterile Mari şi la care Rusia ţine mai mult decât la cele mai multe foloase câştigate în ultima campanie" .
Problema audierii plenipotenţiarilor români la Congres a constituit subiectul şedinţei din 17/29 iunie 1878 şi a fost susţinută de unul dintre reprezentanţii Angliei, marchizul Salisbury, care invoca în sprijinul iniţiativei sale faptul că emisarii greci s-au bucurat de această favoare, deşi nu au participat efectiv la război. Dacă reprezentanţii Italiei, Austro-Ungariei, Franţei şi Imperiului otoman nu au ridicat obiecţii în acest sens, nu acelaşi lucru se poate spune despre Bismarck şi plenipotenţiarii ruşi.
Printr-un exces de zel şi "imparţialitate", preşedintele Congresului, departe de a uşura sarcina emisarilor români, socotea admiterea acestora, în condiţiile în care pretenţiile Guvernului princiar erau cunoscute încă din perioada anterioară, un motiv în plus de a spori dificultăţile celor care se confruntau cu delicata operă de pacificare.
Hotărât să nu cedeze în privinţa anexării sudului Basarabiei, Gorceakov căuta să sugereze avantajele pe care le-ar obţine statul român primind în schimb Dobrogea şi Delta Dunării. O astfel de soluţie era considerată indispensabilă stabilirii unor bune raporturi între cei doi vecini şi pentru consolidarea păcii în Orient.
La finalul dezbaterilor, Bismarck, care se asocia punctului de vedere exprimat de plenipotenţiarii ruşi, ţinea să precizeze că "opera Congresului ar fi incomplectă, dacă Înalta Adunare ar lăsa să subsiste o dispoziţiune de la care va atârna în viitor o amintire dureroasă pentru naţiunea rusă, pe câtă vreme schimbul propus nu pare a fi contrariu intereselor României" . Iată cum, ipoteticul sprijin al Germaniei în beneficiul cauzei române, la care năzuiseră Domnitorul şi Guvernul său, era pur şi simplu năruit.
Dacă avem în vedere atitudinea mai sus amintită a Puterilor europene, nu este de mirare că Mihail Kogălniceanu şi I. C. Brătianu, în cursul unor întrevederi cu diplomaţii acreditaţi la Congres, au primit din partea tuturor "manifestări de simpatie", care se dovedeau a fi însă "pur convenţionale". #ntrevederea cu Prinţul moştenitor al Germaniei nu a depăşit sfera amabilităţilor de circumstanţă. Ba mai mult, Frederic-Wilhelm, în pofida simpatiei ce o nutrea faţă de Principele Carol I, a încercat să sugereze poziţia dificilă, de arbitru, pe care şi-a asumat-o patria sa, ceea ce nu îngăduia o intervenţie în favoarea statului român, orice demers în acest sens fiind considerat inoportun. De fapt, Germania, interesată în satisfacerea propriilor obiective, dorea menţinerea pe o platformă comună a Rusiei şi Austro-Ungariei în privinţa "chestiunii orientale". În asemenea circumstanţe, concluzia era una singură şi a fost sesizată de cei doi oameni politici români: "pacea se va încheia, dar în detrimentul statelor slabe şi mai ales al României" .
Pentru a se asigura ţării rangul ce i se cuvenea în Europa, ministrul de Externe - printr-o notă circulară de la 1/13 iulie 1878 adresată reprezentanţilor noştri diplomatici de la Paris, Roma, Viena, Berlin, St. Petersburg şi Belgrad -socotea că este oportun, în conformitate cu noul statut al României şi pe baza principiului reciprocităţii, a solicita respectivelor Cabinete să accepte transformarea agenţiilor diplomatice şi a consulatelor generale de la Bucureşti în legaţii. Astfel, titularii acestora urmau să aibă calitatea de trimişi extraordinari şi miniştri plenipotenţiari, uzanţe universal stabilite între statele suverane .
Informat de dorinţa Guvernului princiar, secretarul de stat von Bülow îi preciza limpede agentului nostru diplomatic, Vârnav-Liteanu, hotărârea cancelarului Bismarck de a respecta "cu rigurozitate" prevederile Tratatului de la 1/13 iulie 1878, îndeplinirea condiţiilor legate de independenţa României fiind indispensabilă pentru trimiterea la Bucureşti a unui ministru plenipotenţiar . Domnitorul Carol I era, la rândul său, mâhnit de atitudinea Curţii şi a Cabinetului de la Berlin, cu atât mai mult cu cât sperase într-un sprijin eficient din partea acestora în ceea ce priveşte stabilirea de relaţii diplomatice reciproce, corespunzătoare noului statut al României de ţară independentă, precum şi referitor la exercitarea unei influenţe asupra Rusiei pentru a obţine "o promptă evacuare a trupelor" .
Surprinzătoare pentru Carol I a fost atitudinea "neamicală" a Germaniei. Abilul cancelar, de conivenţă cu Bleichröder, se folosea de "problema israelită" ca un mijloc de presiune asupra Guvernului de la Bucureşti, pentru a obţine, de fapt, răscumpărarea căilor ferate române potrivit condiţiilor exorbitante ale bancherilor germani. Acelaşi M. Eminescu evidenţia, ceea ce toată lumea politică observase, că "o seamă de Puteri, ai (sic!) căror interese nu sunt armoniabile cu existenţa statului român, sperau a avea în cestiunea evreilor un mâner cu care să ne poată mişca în direcţia ce le convine" .
Revizuirea art. 7 din Constituţie va stârni discuţii îndelungate şi contradictorii în Parlament şi în afara acestuia, motiv pentru care autorităţile de la Bucureşti lansau demersuri pe lângă Cabinetele europene în vederea recunoaşterii independenţei înainte de îndeplinirea condiţiei prevăzute în art. 44 din Tratat. Numai că o asemenea ipoteză continua a fi respinsă categoric de Franţa şi Germania, în timp ce Anglia se mulţumea "cu naturalizarea câtorva evrei", iar Italia se declara satisfăcută dacă se suprima pur şi simplu art. 7 din Constituţia română .
Proiectul Guvernului, după interminabile şi, adeseori, furtunoase dezbateri, era adoptat de Parlament în varianta naturalizării individuale şi nu colective, probând în acest fel atitudinea fermă a cercurilor conducătoare de la Bucureşti . Ca urmare a acestui vot, Italia va recunoaşte independenţa României, trimiţând la Bucureşti un ministru plenipotenţiar (decembrie 1879). Pe de altă parte, diplomaţia de la Wilhelmstrasse a reuşit să convingă guvernele de la Londra şi Paris să facă acest lucru printr-o notă identică, însă numai după rezolvarea "chestiunii căilor ferate".
Încă din aprilie 1878, Bismarck evidenţiase - în timpul vizitei lui I. C. Brătianu la Berlin - necesitatea stringentă a soluţionării problemei răscumpărării căilor ferate de către statul român. Aceeaşi cerinţă era reiterată şi ministrului român de Finanţe, D. A. Sturdza, cancelarul german amintind că sunt în joc multiple interese, care "nu pot fi trecute cu vederea", printre acţionari numărându-se "domni înalţi şi dame de curte, lachei de-ai lor şi chiar birjari - într-un cuvânt aproape tot Berlinul!" .
Pretenţiile acţionarilor germani erau însă exorbitante, solicitând nu numai ipotecarea întregii reţele a căilor ferate, ci şi venitul net al monopolului tutunului . Profund nemulţumit de asemenea pretenţii, Carol I ţinea să-i precizeze girantului Consulatului german de la Bucureşti că "domnii din Berlin ar vrea să trateze România ca pe Egipt", o atitudine incompatibilă cu noul statut dobândit de statul român. Suveranul regreta că răscumpărarea căilor ferate se transformase într-o necesitate politică, altfel ar fi refuzat sancţiunea sa unui asemenea proiect .
Convenţia cu Societatea acţionarilor a fost atacată vehement în Parlament pe motivul că aceasta constituia "o calamitate pentru ţară" şi, în acelaşi timp, "un dezastru financiar pentru stat" . Prin urmare, în noiembrie 1879, Camera a votat convenţia cu unele amendamente semnificative - printre care şi cel referitor la strămutarea sediului Societăţii acţionarilor de la Berlin la Bucureşti -, ceea ce nu era pe placul investitorilor germani. Cabinetul de la Wilhelmstrasse ameninţa chiar cu ruperea relaţiilor diplomatice, în eventualitatea în care autorităţile române nu reveneau asupra modificărilor respective, şi apelul la Poartă, în calitate de Putere suzerană. Cu alte cuvinte, continua a trata statul român ca o provincie vasală.
În astfel de circumstanţe, deosebit de primejdioase pentru statul român - a cărui independenţă nu era recunoscută de Germania, Franţa şi Anglia -, Corpurile legislative se vedeau silite a accepta proiectul acţionarilor (ianuarie 1880). "Afacerea căilor ferate" lua sfârşit după zece ani de tensiuni şi presiuni diplomatice, statul român preluând, de la 1 aprilie 1880, administrarea şi exploatarea reţelei feroviare în condiţii deosebit de grele şi numai ca urmare a ameninţărilor din partea Cabinetului de la Berlin.
La scurtă vreme după soluţionarea problemei căilor ferate, Germania, Franţa şi Marea Britanie au trimis la Bucureşti, prin reprezentanţii lor, ridicaţi acum la rangul de miniştri plenipotenţiari, o notă identică, la 8 februarie 1880. Prin respectiva notă, independenţa României căpătase consacrarea internaţională, stabilindu-se relaţii diplomatice la nivel de state suverane, cu toate că guvernele de la Berlin, Paris şi Londra îşi exprimau anumite rezerve faţă de dispoziţiile constituţionale referitoare la naturalizarea individuală . Acest imperios obiectiv fiind înfăptuit, ministrul Afacerilor Străine, Vasile Boerescu, aprecia, de la tribuna Adunării Deputaţilor, că "cea din urmă piatră a edificiului nostru politic s-a pus" .
Aşa cum am observat, în pofida poziţiei echivoce a Germaniei faţă de cerinţele româneşti, atitudine ce a pricinuit mâhnire la nivelul cercurilor politice de la Bucureşti, în perioada ulterioară vom asista la o îmbunătăţire a raporturilor cu această Putere şi ca urmare a tratamentului la care a fost supusă România de către Rusia în anii 1878-1880. Atitudinea din ce în ce mai belicoasă a Rusiei şi tendinţa sa evidentă de a exercita un veritabil protectorat asupra Bulgariei stârniseră neîncredere la nivelul cercurilor conducătoare de la Bucureşti, astfel că se impunea promovarea unei politici de apropiere faţă de Germania, cu atât mai mult cu cât nu existau interese divergente între cele două state.
Într-o scrisoare adresată Prinţului Bismarck, la 29 februarie/12 martie 1880, Carol I sublinia rolul pe care l-ar juca România, prin poziţia sa strategică, în evoluţia ulterioară a "chestiunii orientale", nutrind speranţa că ţara ale cărei destine le conduce "se va putea rezema, sub toate constelaţiunile viitoare (subl. ns.), pe scutul binevoitor al Imperiului german" . Dincolo de legăturile dinastice existente, Germania reprezenta, în acel moment, principala forţă militară a continentului (fapt demonstrat în războiul cu Franţa din 1870-1871) şi, prin alianţa cu Austro-Ungaria din octombrie 1879 , o serioasă contrapondere faţă de pericolul panslavismului.
Devenise evident că pentru asigurarea existenţei naţionale şi garantarea frontierelor, era absolut necesară integrarea într-un sistem de alianţe. Privite într-o asemenea perspectivă, nu sunt deloc surprinzătoare tatonările diplomatice, din perioada imediat următoare, pe lângă Puterile Centrale şi semnarea unei alianţe cu acestea, în 1883, alianţă ce va sta la baza politicii externe româneşti până la izbucnirea Primului Război Mondial.

14 septembrie 2009

Evoluţia relaţiilor româno-franceze la începutul domniei lui Carol I (1866-1871)


Diplomaţia franceză a jucat un rol important nu numai în perioada premergătoare unirii Principatelor Române, ci şi în timpul domniei lui Alexandru Ioan Cuza, chiar dacă în ultimii ani Împăratul Napoleon al III-lea nu aproba actele de politică internă şi externă ale Domnitorului român. Atitudinea favorabilă a Franţei faţă de România avea să se facă simţită şi în cursul anului 1866 în direcţia alegerii lui Carol de Hohenzollern-Sigmaringen ca Principe al României şi al recunoaşterii sale de către Puterea suzerană şi Puterile garante.
După răsturnarea lui Al. I. Cuza la 11/23 februarie 1866 şi refuzul oficial din 18/30 martie acelaşi an al Contelui Filip de Flandra de a prelua tronul României, Guvernul de la Bucureşti avea să impulsioneze demersurile pentru fixarea unei alte candidaturi care să întrunească acordul Puterilor garante. În centrul preocupărilor cercurilor politice de la Bucureşti avea să situeze atragerea Franţei de partea revendicărilor româneşti. În acest sens, Ion Bălăceanu, agentul diplomatic român aflat la Paris, sondează poziţia diplomaţiei franceze, inclusiv cea a Împăratului Napoleon al III-lea, în privinţa desemnării unui candidat care să fie agreat de Franţa. Pe aceeaşi linie se înscria şi demersul lui Ion C. Brătianu, care comunica Guvernului de la Bucureşti, la 14/26 martie 1866, atmosfera prielnică existentă la Paris şi convingerea în posibilitatea alegerii unui Prinţ străin, cea mai bine primită candidatură fiind cea a unui Hohenzollern. La numai două zile, însuşi Ion Bălăceanu, beneficiarul unei audienţe la Palatul Tuilleries, solicita Guvernului român autorizaţia de a-l propune pe Carol de Hohenzollern, întrucât „ne-ar înfăţişa sub un aspect favorabil în ochii lui Napoleon al III-lea” .
Asupra originii noii candidaturi, în lipsa unor dovezi palpabile, planează o oarecare incertitudine. Potrivit anumitor opinii, sugestia a venit din partea omului politic francez Galhau şi fusese comunicată, încă din 1865, amicului său I. C. Brătianu. Recomandarea s-ar fi bucurat şi de sprijinul Hortensiei Cornu, din anturajul Împăratului francez. Totodată, nu erau străine de această chestiune baronesa de Franque şi Mathilda Drouyn de Lhuys, soţia ministrului de Externe francez, persoane aflate în strânse relaţii cu familia de Hohenzollern .
Pe de altă parte, s-a susţinut că propunerea venise chiar din partea lui Napoleon al III-lea şi fusese adusă la cunoştinţa delegaţilor români prin intermediul Hortensiei Cornu . O apreciere asemănătoare regăsim şi într-un articol de fond al „Gazetei Transilvaniei”, unde se specifica faptul că însuşi Împăratul Franţei îl recomandase pe Prinţul Carol de Hohenzollern şi îl sfătuise pe I. C. Brătianu să pornească spre Düsseldorf pentru a obţine consimţământul familiei .
În Memoriile Regelui Carol I se menţionează doar că Brătianu a propus candidatura având avizul lui Napoleon al III-lea . Toate aceste mărturii nu fac altceva decât să reflecte sprijinul, direct sau indirect, al cercurilor conducătoare franceze faţă de eventualitatea alegerii lui Carol de Hohenzollern-Sigmaringen la Tronul Principatelor Unite. Deşi acesta din urmă nu oferise un răspuns hotărât şi invocase necesitatea consultării Regelui Prusiei, şeful Casei de Hohenzollern, Ion C. Brătianu expedia imediat la Bucureşti o telegramă cu următorul conţinut: „Carol de Hohenzollern primeşte Coroana fără condiţiuni. S-a pus imediat în relaţiune cu Napoleon III” . Noua candidatură a fost bine cumpănită de oamenii politici români. O candidatură franceză, considerată benefică statului român, ar fi fost privită cu suspiciune de celelalte Puteri şi cu siguranţă respinsă, existând temerea modificării echilibrului european în favoarea Franţei. Candidatura Prinţului Carol, înrudit şi cu familia imperială franceză, întrunea şi adeziunea Franţei, putere ce deţinea în continuare un rol predominant în „concertul european”. Legăturile dinastice, într-o Europă monarhică, puteau juca un rol important în depăşirea dificultăţilor diplomatice.
Între timp, Conferinţa de la Paris – întrunită pentru a dezbate situaţia survenită în Principate – adoptase o declaraţie, prin care se sugera noii Adunări de la Bucureşti iniţierea procedurii de alegere a unui Domn autohton, iar în eventualitatea în care majoritatea moldovenilor s-ar pronunţa împotriva Unirii, cele două Principate urmau să se separe . Devenea limpede că o asemenea măsură era de natură a incita spiritele în ţară, astfel că reprezentantul Franţei la Bucureşti nu vedea alt mijloc de menţinere a ordinii decât admiterea Prinţului străin. Diplomatul francez aprecia cu justeţe că un astfel de principiu maschează, de altfel, ideea proclamării independenţei „dacă nu imediat, cel puţin în perspectivă”, recomandând recunoaşterea unei stări existente în fapt, soluţia fiind aceea a capitalizării tributului către Poarta otomană .
Date fiind discuţiile sterile de la masa Conferinţei şi opoziţia participanţilor manifestată faţă de alegerea unui Prinţ străin, Franţa adoptă o nouă atitudine, de compromis, la începutul lunii aprilie. Drouyn de Lhuys trimitea instrucţiuni consulului de la Bucureşti privind posibilitatea menţinerii Unirii, dar cu un Domn autohton ales pe o perioadă de 4-5 ani, după care oficialităţile române să solicite din nou Cabinetelor europene un Prinţ străin. Guvernul imperial socotea că această soluţie va fi primită favorabil de majoritatea Puterilor şi în special de Anglia şi Austria . Se avea în vedere chiar candidatura Prinţului Nicolae Bibescu sau cea a lui Grigore Basarab Brâncoveanu, ambii stabiliţi la data respectivă în Franţa . Propunerea ministrului de Externe francez reprezenta fie o manevră diplomatică menită a înlătura suspiciunile celorlalte Puteri cu privire la complicitatea lui Napoleon al III-lea în susţinerea Prinţului străin, fie o soluţie de natură a concilia interesele divergente existente în cadrul Conferinţei şi de a salva problema Unirii. O astfel de soluţie stârnise interesul Turciei şi Austriei, ambele solicitând punerea ei imediată în aplicare .
Atitudinea Franţei în această perioadă era destul de ambiguă, cu atât mai mult cu cât Împăratul Napoleon al III-lea căuta să-şi modeleze politica în funcţie de poziţia Puterilor europene. Proiectul anexării Principatelor Române la Austria , în schimbul cedării Veneţiei către Italia, nu fusese complet abandonat. Nu numai că însăşi Monarhia habsburgică a refuzat asemenea combinaţie, dar şi cancelarul Gorceakov – la curent cu astfel de negocieri – ţinea să precizeze că materializarea unei atare intenţii „serait un cas de guerre” .
Complicarea situaţiei internaţionale, ca urmare a iminenţei unui conflict austro-prusian, îl determinase pe Prinţul Carol să sondeze, prin intermediul Hortensiei Cornu, reacţia lui Napoleon al III-lea în eventualitatea acceptării Tronului României. Răspunsul primit avea să fie mai mult decât încurajator, îndemna chiar la un fapt împlinit.
Alegerea Prinţului Carol de Hohenzollern la Tronul Principatelor Unite printr-un plebiscit şi, mai ales, sosirea incognito a acestuia în ţară la 10/22 mai 1866 au fost de natură a stârni reacţii contradictorii la nivelul cercurilor diplomatice europene. Aşa cum era de aşteptat, Înalta Poartă – în calitate de Putere suzerană şi, deci, cea mai afectată de noul curs al evenimentelor de la Bucureşti – a protestat cu vehemenţă împotriva actelor de autoritate săvârşite de români, adoptând o atitudine din ce în ce mai belicoasă . Faţă de o asemenea atitudine, Guvernul de la Bucureşti stabilea mobilizarea imediată a trupelor, măsura urmând a fi comunicată Împăratului Napoleon al III-lea, nutrindu-se, astfel, speranţa unui sprijin eficace din partea diplomaţiei franceze pentru zădărnicirea proiectatei intervenţii armate otomane .
Urmărind a evita posibilitatea implicării Rusiei în chestiunea orientală – odată cu izbucnirea revoltelor din Creta (iulie 1866) – şi, deci, declanşarea unui conflict general european, Franţa sugera guvernanţilor de la Bucureşti efectuarea unui schimb de scrisori între Marele Vizir şi Principele Carol I, în care să se regăsească acele condiţii pentru recunoaşterea acestuia ca Domnitor al României . Ambasadorul francez la Constantinopol avea chiar să declare că „România nu va putea să fie decât sau turcească sau rusească, iar interesul Franţei şi Angliei ar fi să fie turcească!” .
În condiţiile în care devenise perceptibilă reaşezarea raportului de forţe la nivel continental – ca urmare a înfrângerii rapide a Austriei de către armata prusiană –, Domnitorul României avea să tatoneze din nou atitudinea lui Napoleon al III-lea, sugerând, în decembrie 1866, necesitatea stabilirii unui acord între Franţa, Anglia şi Prusia pentru a acţiona de comun acord în afacerile Orientului. O astfel de soluţie în opinia lui Carol I ar fi reprezentat „cea mai sigură garanţie a independenţei noastre naţionale” . Numai că acum se constata o răcire a raporturilor franco-prusiene, în principal ca urmare a chestiunii Luxemburgului , ceea ce se va repercuta negativ şi în privinţa atitudinii lui Napoleon al III-lea faţă de prezenţa unui Hohenzollern pe Tronul României. Dincolo de aparenţe, politica franceză urmărea atragerea Imperiului habsburgic în cadrul unei alianţe împotriva Prusiei şi, totodată, menţinerea statu-quo-ului în sud-estul Europei .
În asemenea circumstanţe, intenţia lui Carol I de organizare a armatei prin intermediul instructorilor prusieni, concomitent cu neglijarea misiunii militare franceze prezentă în România încă din vremea lui Cuza, erau de natură a inspira foarte puţină încredere la Paris . Şi cum Napoleon al III-lea „vedea pe Bismarck în toate colţurile” , ne putem explica de ce revendicările româneşti vor găsi o tot mai redusă audienţă la Tuilleries, în pofida scrisorilor curtenitoare ale Domnitorului şi a speranţelor sale de a conta şi în viitor pe sfaturile amicale şi sprijinul Împăratului.
La nivelul anumitor oameni politici români, a liberalilor radicali, se considera că scopul Austro-Ungariei era acela de a ocupa România. Pentru a contracara o astfel de politică, se miza pe o înţelegere şi colaborare a lui Napoleon al III-lea cu Prusia şi Italia, linia de conduită a Guvernului princiar urmând a fi aceea de întărire a armatei . Însă, speranţele radicalilor în acest sens aveau să fie rapid spulberate de atitudinea Puterilor europene în „chestiunea Romei” . Acum aveau să se manifeste cu pregnanţă divergenţele existente între Franţa şi Italia, chiar pericolul unui conflict cu consecinţe grave în Europa .
Întâlnirea de la Salzburg (august 1867) între Napoleon al III-lea şi Franz-Iosef, coroborată cu vizita acestuia din urmă la Paris, au contribuit din plin la răspândirea zvonurilor potrivit cărora „Franţa ar fi dispusă să jertfească România” . Pe măsură ce aceste informaţii căpătau consistenţă, sporeşte şi neliniştea cercurilor conducătoare de la Bucureşti.
Pe de altă parte, în condiţiile apropierii dintre Prusia şi Rusia (concretizată în martie 1868), atât Bismarck, cât şi Prinţul Carol Anton recomandau insistent Domnitorului României stabilirea de bune relaţii cu vecinul de la Răsărit . Luând în consideraţie aceste sugestii, Carol I avea să trimită o misiune diplomatică la St. Petersburg, ce va fi privită cu suspiciune în străinătate, chiar şi de cercurile politice franceze. Presa franceză bănuia că delegaţia trimisă de Carol I la St. Petersburg avea drept scop de „a solicita adeziunea Cabinetului rusesc la proclamarea independenţei absolute a României”, ba mai mult, chiar acordul în privinţa „anexării” Transilvaniei, Banatului şi Bucovinei . Girantul Consulatului francez la Bucureşti, Boyard, în urma unei întrevederi cu Ion C. Brătianu, consemna declaraţia acestuia, potrivit căreia Guvernul princiar „a trecut de partea Rusiei”. Brătianu justifica o asemenea orientare invocând atitudinea lui Napoleon al III-lea, care se angajase, în întâlnirea de la Salzburg, „să favorizeze anexarea României de către Austria” . Nu este mai puţin adevărat că absenţa îndelungată a consulului francez de la Bucureşti, baronul d'Avril, şi înlocuirea sa de către Boyard – aflat în relaţii apropiate cu familia Prinţului Bibescu – a fost interpretată de Carol I şi Guvernul său ca o manifestare ostilă . Mai mult decât atât, noul agent diplomatic francez, Mellinet, considera necesar să atragă atenţia Domnitorului că pentru a-şi asigura dispoziţiile binevoitoare ale Împăratului trebuie „să se abţină complet de la preocupările de politică externă” .
Atitudinea îngăduitoare a României faţă de trecerea grupurilor organizate de bulgari la sud de Dunăre a determinat manifestarea unor vii proteste la Paris. De pildă, „Journal des Débats”, într-unul din articolele sale de fond, admonesta, este drept pe un ton moderat, politica Guvernului de la Bucureşti, dezvăluind un aşa-zis proiect de proclamare a independenţei României în contextul alianţei cu Serbia şi a sprijinului acordat bulgarilor .
Reintrarea radicalului I. C. Brătianu în Guvern, după ce acesta îşi dăduse demisia şi ca urmare a presiunilor franceze, prezenţa colonelului prusian Krenski la Bucureşti şi transportarea armelor, comandate de Carol I în Prusia, pe teritoriul rusesc au amplificat suspiciunea Austro-Ungariei, Franţei şi Angliei, întărind convingerea acestora despre existenţa unui plan privind proclamarea independenţei şi a Regatului la 10 mai 1868 . Consulul Franţei la Bucureşti, informându-şi superiorii despre zvonurile privind proclamarea independenţei, evidenţia faptul că Domnitorul Carol împărtăşeşte opiniile lui I. C. Brătianu, care, la o întrunire electorală, declarase necesitatea „arborării drapelului ortodoxismului... împreună cu fraţii noştri slavi” .
Este adevărat că o parte a presei franceze, de pildă ziarul L'International, recunoştea că odată cu preluarea Ministerului Afacerilor Străine de către marchizul de Moustier, fostul ambasador la Constantinopol, s-a produs o schimbare la nivelul relaţiilor cu România, Guvernul imperial intervenind „într-un mod neplăcut în afacerile române” pentru înlăturarea din Cabinet a lui I. C. Brătianu. În opinia aceluiaşi organ de presă, dacă liberalii radicali îşi puneau, în acel moment, „oarecare speranţă în Rusia, fac aceasta fiindcă numai Rusia singură le promite ajutor”. Prin urmare, rezultatul politicii promovate de Quai d'Orsay era „slăbirea influenţei franceze în România, atât cât şi în tot Orientul, şi creşterea influenţei ruseşti” .
Este adevărat faptul că Franţa nu a ezitat să întreprindă demersuri şi presiuni pe lângă Principele Carol pentru înlăturarea radicalilor de la guvernare. La această atitudine au contribuit şi rapoartele diplomatului francez la Bucureşti, A. Mellinet, care căutase a-i denigra pe radicali, prezentându-i ca fiind înfeudaţi politicii ruseşti.
Călătoria lui Carol I în Occident în august-noiembrie 1869 şi convorbirile cu oficialităţile de la Paris nu au fost de natura a schimba atitudinea rezervată a Franţei faţă de România şi faţă de veleităţile de independenţă ale românilor, deşi Guvernul de la Bucureşti era unul de nuanţă moderată şi promisese respectarea statu-quo-ului în Balcani .
Pe de altă parte, pe plan intern, gruparea Brătianu-Rosetti, ameninţată să rămână într-o perpetuă opoziţie, se arăta dispusă a uza de toate mijloacele, inclusiv de tactica intimidării Monarhului cu spectrul detronării, în această politică fiind antrenată, potrivit anumitor opinii, şi Franţa. Agentul diplomatic român de la Constantinopol, D. Ştirbey, opina că radicalul Dumitru Brătianu ar fi avansat premierului Franţei, liberalul E. Ollivier, proiectul organizării unei acţiuni pentru răsturnarea lui Carol I. Se consemna, totodată, că oferirea Coroanei României unui Prinţ francez a fost primită „în mod favorabil” de şeful Guvernului de la Paris, vehiculându-se deja candidatura lui Nicolae Bibescu, fiul fostului Domn muntean, care făcea parte din armata napoleoniană. Însă ideea, dacă ea a existat cu adevărat, ar fi fost imediat abandonată de Ollivier, ca urmare a opoziţiei diplomaţiei austro-ungare. În perspectiva izbucnirii conflictului franco-prusian, răsturnarea Principelui Carol nu era dorită la Viena, iar în cazul în care acest lucru s-ar fi petrecut, Imperiul dualist lăsa să se înţeleagă că va încuraja ocuparea României de către Poartă. La finalul observaţiilor sale, diplomatul român concluziona: „Le moindre désordre pourrait nous être fatal. Tout le monde nous donne à l'unisson le même conseil; c'est d'être tranquille et de ne pas bouger” .
Informaţii la fel de alarmante transmitea agentul nostru diplomatic de la Paris, Ion Strat, care avusese o întrevedere cu ministrul de Externe al Franţei, Ducele Gramont. Acesta era convins că Principele Carol „conspiră contra intereselor franceze” şi prin urmare, în eventualitatea unui război cu Prusia, Guvernul de la Paris va sprijini acţiunea de răsturnare a sa, „spre a da oarecare satisfacţie opiniei publice care a imputat uneori Împăratului că a pus un Hohenzollern la Dunăre!” .

Între timp, Carol I avea să fie supus unor atacuri concentrice din interior, mai ales de la tribuna parlamentară, unde oamenii politici adresau interpelări în legătură cu atitudinea României în cazul declanşării conflictului franco-prusian. De pildă, N. Blaremberg sugera manifestarea simpatiei faţă de Franţa şi chiar necesitatea adoptării unei poziţii active, de implicare pentru realizarea aspiraţiilor naţionale. Şi cum Guvernul se angaja doar să respecte „cea mai strictă neutralitate”, se considera că acesta era cu totul subordonat Principelui de origine prusiană . Mai mult decât atât, complicaţiile generate de candidatura la Tronul Spaniei – socotită indezirabilă la Paris – a lui Leopold de Hohenzollern-Sigmaringen, fratele Domnitorului şi prezumtiv succesor al acestuia, îi vor determina pe radicali să-l avertizeze pe Carol I că, în conformitate cu prevederile constituţionale, Tronul României ar deveni vacant în lipsa moştenitorilor pe linie bărbătească directă. Totodată, lăsau să se înţeleagă satisfacţia cu care va fi primită la Paris detronarea Principelui prusian de la gurile Dunării .
Informat de această strategie a radicalilor şi, mai ales, ca urmare a poziţiei Cabinetului de la Viena, Ducele Gramont, deşi adoptase o atitudine defavorabilă Domnitorului României în perioada anterioară, trimitea la 20 iulie 1870 instrucţiuni categorice girantului consular de la Bucureşti. Potrivit acestora, Principele Carol putea conta pe acelaşi ajutor al Franţei din trecut, diplomaţia pariziană fiind hotărâtă să descurajeze, pe măsura influenţei sale, „orice tentativă îndreptată împotriva sa” . Asigurări identice erau reiterate de A. Mellinet, consulul francez la Bucureşti, care se reîntorsese recent la postul său. Satisfăcut de aceste garanţii, Carol I confirma că România va adopta „o linie de conduită înţeleaptă şi conformă cu tratatele” . Mai mult decât atât, P. P. Carp, ministrul nostru de Externe, aducea la cunoştinţa diplomaţiei franceze disponibilitatea României „de a rezista la orice agresiune din partea Rusiei şi de a acţiona în acest scop în înţelegere cu Franţa sau Austria”, politica Guvernului român, chiar şi după „succesele parţiale ale Prusiei”, rămânând aceeaşi ca şi în trecut .
În timpul desfăşurării războiului franco-prusian, manifestaţiile de simpatie faţă de Franţa devin tot mai frecvente, întocmindu-se chiar liste de subscripţie publică în favoarea răniţilor francezi. În egală măsură însă, o parte a presei publica articole calomnioase la adresa Prusiei, ceea ce-i va produce amărăciune lui Carol I .
O situaţie asemănătoare va avea loc după ce Franţa napoleoniană fusese îngenuncheată de către Prusia. De pildă, la 10 martie 1871 s-a organizat un banchet, de către comunitatea germană din Bucureşti, prilejuit de sărbătorirea zilei de naştere a lui Wilhelm I, abia proclamat Împărat al Germaniei unificate, ceea ce a stârnit, din partea unor cetăţeni ai Capitalei, manifestaţii zgomotoase de simpatie pentru Franţa învinsă şi de ostilitate la adresa Germaniei . Această atitudine – acutizată de unele ciocniri între manifestanţi şi organizatori –, avea să fie interpretată de Carol I ca o ofensă directă adusă persoanei sale. Situaţia se va aplana numai după ce Principele Carol, care ameninţase cu abdicarea, va primi satisfacţie prin formarea unui Guvern conservator strâns unit în jurul Monarhului. În perioada următoare, Franţa republicană se va confrunta cu propriile probleme, fără a mai juca, pentru o bună perioadă de timp, un rol esenţial pe scena internaţională. În asemenea împrejurări, politica externă a României se va orienta cu precădere spre monarhiile conservatoare reunite în „Alianţa celor trei Împăraţi”, în speranţa dobândirii de sprijin diplomatic pe calea independenţei.
Aşa cum s-a putut constata, relaţiile româno-franceze au cunoscut o evoluţie sinuoasă, determinată în principal de evenimentele petrecute pe scena internaţională, alternând momentele de sprijin efectiv cu momente de suspiciune şi chiar presiuni diplomatice.

Inaugurarea statuii lui Ştefan cel Mare la Iaşi în 1883. Reactii diplomatice austro-ungare


Inaugurarea statuii lui Ştefan cel Mare, operă a sculptorului francez Emmanuel Frémiet, autorul memorialului Jeanne d’Arc din Paris, a avut loc la Iaşi, la 5/17 iunie 1883 în faţa Palatului Administrativ. La solemnitate aveau să participe Regele Carol I, miniştri ai Guvernului condus de I.C. Brătianu, senatori şi deputaţi, precum şi reprezentanţi diplomatici ai Puterilor europene . Cu această ocazie, Regele Carol I afirma: „Privim dar cu dragoste şi admiraţie pe eroul Moldovei care este fala şi podoaba românilor şi care, împreună cu Mihai Viteazul, a întemeiat renumele armelor noastre, redeşteptat pe câmpiile din Bulgaria” . A doua zi, la 6/18 iunie 1883, municipalitatea ieşeană a oferit un banchet în sala Teatrului Naţional, banchet în cadrul căruia s-au rostit toasturi, ultimul fiind cel al senatorului conservator Petre Grădişteanu şi care avea să stârnească o adevărată furtună diplomatică. Ziarul „L’Independence Roumaine” a publicat discursurile rostite, amintind că Petre Grădişteanu s-a referit la Bucovina, Transilvania şi Banat ca la pietrele nestemate ce lipsesc din coroana regală .
Reprezentantul austro-ungar la Bucureşti, von Mayr, solicita ministrului său de Externe instrucţiuni privind atitudinea Cabinetului de la Viena faţă de discursul rostit de senatorul P. Grădişteanu la banchetul ce a urmat dezvelirii statuii lui Ştefan cel Mare, care făcea o „aluzie nevoalată” la provinciile româneşti aflate sub stăpânirea Monarhiei dualiste, şi toastul preşedintelui Camerei, C.A. Rosetti, care a încheiat discursul său cu cuvintele: «Să trăiască Regele şi Regina românilor»” . Instrucţiunile din partea Ministerului de Externe austro-ungar nu întârziau să apară, astfel că printr-o telegramă cifrată, se sugera reprezentantului Vienei la Bucureşti a atrage atenţia ministrului de Externe român, D.A. Sturdza, asupra „intensificării unei agitaţii, care va sili România să ia o poziţie împotriva Monarhiei, poziţie pe care o vom regreta şi care ar putea deveni periculoasă pentru România”. La acestea, împăratul Franz-Iosef avea să adauge rugămintea de a insista „în privinţa unei dezminţiri în mod hotărât pozitive” , atât în ziarele româneşti, cât şi în cele austro-ungare.

Diplomatul austro-ungar de la Bucureşti sesiza faptul că „Monitorul Oficial” a reprodus toate discursurile pronunţate la ceremonia inaugurării statuii şi la banchetul de la Teatrul Naţional, cu excepţia celui al lui Grădişteanu, o atitudine similară adoptând majoritatea ziarelor româneşti. Mai mult decât atât, cotidianul ieşean „Curierul”, a cărui ediţie cuprindea iniţial discursul incriminat, a fost retras înainte de a fi difuzat – la ordinul prefectului Poliţiei din Bucureşti, care îl însoţea pe Rege -, apărând o nouă ediţie, de această dată fără a mai reproduce discursul lui Grădişteanu .
Incidentul cu diplomaţia austro-ungară a fost stârnit nu numai de discursul lui Grădişteanu, ci, în egală măsură, şi de formula de adresare „Regelui românilor” utilizată de preşedintele Camerei, C.A. Rosetti, ambele producând „o vâlvă de netăgăduit” în rândurile corpului diplomatic şi al opiniei publice din Viena şi Budapesta. Îndeosebi titulatura de „Rege al românilor” era considerată de Kalnoky drept „ilegală” şi „jignitoare” la adresa împăratului Franz-Iosef, care-şi exercita autoritatea asupra supuşilor români din Transilvania, Banat şi Bucovina, solicitând reprezentantului său la Bucureşti să protesteze împotriva tolerării şi răspândirii unei asemenea titulaturi în organele de presă oficiale .
Cercurile diplomatice austro-ungare aveau să insiste pe lângă Guvernul României pentru o dezminţire fermă, pentru „dezavuarea deschisă a aspiraţiilor împărtăşite de Grădişteanu” , mai ales după ce acesta, nemulţumit că nu au fost reproduse cu exactitate în presă cuvintele ce le rostise, publica o scrisoare în ziarul „România liberă”, în care reproducea integral textul discursului adresat monarhului şi unde se menţiona la un moment dat că toţi oamenii politici văd în Carol I „nu pe Regele României, ci pe Regele românilor”, după cum, cu ajutorul tuturor, „Majestatea Voastră va recăpăta pietrele scumpe care mai lipsesc din coroana lui Ştefan cel Mare”. Dincolo de acest fapt, Grădişteanu ţinea să sublinieze, într-o notiţă explicativă finală, că sentimentele pe care le exprimase erau sentimentele tuturor românilor şi „indiferent ce s-ar spune, indiferent ce s-ar face, nimeni nu le va putea pe nici stinge, nici sufoca” . La scurtă vreme aveau să fie reproduse în presă şi cuvintele rostite de B.P. Hasdeu, care, evocând bătăliile purtate de Ştefan cel Mare, amintea de epoca unirii naţionale, ce trebuia urmată de o epocă a „expansiunii”, astfel încât „Opera Regelui Carol este începutul operei de întregire a marelui Ştefan” .
Iritarea diplomaţiei de la Viena reiese clar dintr-o circulară a ministrului de Externe austro-ungar, unde se preciza, referitor la incidentul de la Iaşi, că „o asemenea evidenţiere obraznică, cu un program naţional ostil, înscenată la o asemenea ocazie sărbătorească sub ochii regelui şi a miniştrilor săi, poate fi interpretată de către Guvernul austriac ca nimic altceva decât ca pe o provocare flagrantă, în stare să rănească demnitatea Monarhiei şi să neliniştească provinciile noastre de la graniţă” . Totodată, lipsa de reacţie a autorităţile române era socotită la Viena drept o împărtăşire a acelor declaraţii făcute de Grădişteanu şi Rosetti, ceea ce le conferea „caracterul unei demonstraţii îndreptate împotriva liniştii şi siguranţei graniţelor noastre (Austro-Ungariei – n.n., S.L.D.)” . Girantul ambasadei austro-ungare la Bucureşti, Salzberg, era convins că „există mulţi care nu numai că aprobă manifestaţiile antiaustro-ungare ale domnului Rosetti, ci se şi străduiesc să le răspândească mai departe” . Trebuie precizat că acest incident diplomatic survenea pe fondul unei răciri a relaţiilor româno-austro-ungare, ca urmare a „chestiunii Dunării” , a activităţii în favoarea unui stat daco-român a celor două asociaţii: „Iredenta”(cu sediul la Ploieşti) şi „Societatea Carpaţilor”(având cartierul general la Bucureşti) , precum şi conflictul cu grănicerii austrieci de la Iţcani .
După primirea notei diplomatice din partea ministrului de Externe român, D.A. Sturdza, omologul său austro-ungar constata cu surprindere că erau dezaprobate şi regretate de partea română doar expresiile folosite în discursurile de la Iaşi, fără a se condamna însă cu hotărâre spiritul şi tendinţa „întregii agitaţii” . De aceea, într-o convorbire cu reprezentanţii austro-ungar şi german de la Bucureşti, primul ministru I.C. Brătianu oferea asigurări în sensul că Guvernul român „doreşte să evite tot ceea ce irită statul vecin şi tot ceea ce i-ar putea da prilej de a se plânge” . Interesant de remarcat este faptul că diplomatul german lăsa să se înţeleagă pericolul pe care-l reprezintă promovarea unei politici naţionale faţă de românii din provinciile aflate sub stăpânire austro-ungară, pericol ce ar putea deveni fatal pentru existenţa României în cazul unui conflict cu Monarhia bicefală şi care „ar pune sub semnul întrebării menţinerea integrităţii teritoriale” .
În cele din urmă Guvernul austro-ungar saluta „cu sinceră satisfacţie” explicaţiile Cabinetului de la Bucureşti, care îşi recunoştea obligaţiile prin prisma raporturilor internaţionale reciproce şi promitea „că nu va tolera agitaţiile care pot tulbura raporturile de bună vecinătate” . Mai mult decât atât, cercurile diplomatice de la Viena îşi exprimau convingerea că cea mai bună soluţie era menţinerea lui Brătianu la guvernare şi debarasarea sa de C.A. Rosetti şi de „extremişti” , astfel încât relaţiile româno-austro-ungare să evolueze în sensul dorit, o alianţă politico-militară între cele două state, cu participarea Germaniei .

Delimitarea frontierei de sud a Dobrogei (1878-1881)

The delimitation of the Dobroudja south border (1878-1881)

Abstract

After the Peace Congress of Berlin (1878), serious differences occur as regards the delimitation of the south border of the autonomous Principality of Bulgaria. According to art. 2 of the Treaty of Berlin (1/13 July 1878), the town Silistra was awarded to Bulgaria, which produce national discontent at Bucharest, the more so as this town have a great strategic importance. Commission for delimitation of the border, whose works were opened on 11 October 1878, will determine to award Silistra and a fortified point, known as the Arab-Tabia, to Romania, solution bitterly contested by the Russian representative for almost a year. Arab Tabia was occupied by Romanian troops which would lead to serious tensions between Romania and Russia. There is even the possibility of an outbreak of military conflict between the two sides. After lengthy debates and controversies, the Commission established, again, mostly as a border of southern Dobrogea to pass east of Silistra, and including Arab-Tabia, but Romania lost a strip of territory of 4-5 km2, which make impracticable the idea of the Romanian authorities to build in this area a bridge over the Danube. New frontier will be recognized by the Ottoman Empire until July 1881.

Termeni cheie: Diplomatie, conflict, România, Bulgaria, Dobrogea
Key words : Diplomacy, conflict, Roumania, Bulgaria, Dobroudja


După Congresul de pace de la Berlin din 1878, Guvernul român încerca să disocieze problema cedării sudului Basarabiei de cea a preluării Dobrogei, respingând „cu energie” ideea schimbului. În această din urmă privinţă, se sublinia că Dobrogea a fost oferită României nu de Rusia, care nu avea drept de proprietate şi de posesie asupra provinciei, ci de puterile semnatare ale Tratatului de la Berlin . La 14 noiembrie 1878, Domnitorul, în fruntea trupelor sale, va asista la instalarea administraţiei române în Dobrogea, oferindu-se locuitorilor acestei străvechi provincii asigurări în privinţa respectării drepturilor lor, indiferent de religia pe care o profesează . Luarea în posesie a Dobrogei nu a fost lipsită de dificultăţi, oficialităţile imperiale ruse tergiversând transferul autorităţii părţii române, după cum trupele ruse nu se grăbeau să părăsească provincia pe parcursul retragerii lor din Bulgaria, ceea ce semăna foarte mult cu o ocupaţie . Aşadar, se instala tot mai pregnant o răcire a raporturilor româno-ruse, ce se va agrava cu prilejul delimitării frontierei româno-bulgare.
Dificultăţile vor surveni între România şi Principatul bulgar în ceea ce priveşte delimitarea graniţei de sud a Dobrogei, Comisia europeană însărcinată cu această misiune confruntându-se cu serioase divergenţe atât la masa tratativelor, cât mai ales pe teren. Potrivit art. 2 din Tratatul de la Berlin, această graniţă trebuia să treacă la răsărit de Silistra şi până la sud de Mangalia, localitate care aparţinea teritoriului românesc. Cercurile conducătoare de la Bucureşti erau nemulţumite de faptul că Silistra, fortăreaţă cu o poziţie strategică importantă şi absolut necesară unei comunicări facile cu Dobrogea, era atribuită Bulgariei. Potrivit inspecţiilor de pe teren, proiectatul pod peste Dunăre care să asigure comunicarea permanentă între cele două maluri nu putea fi construit la răsărit de Silistra, această zonă fiind mlăştinoasă, ci la vest, unde terenul era propice în acest sens.
De aceea, diplomaţia de la Bucureşti încerca să câştige de partea sa pe membrii Comisiei europene de delimitare, singur delegatul austro-ungar fiind dispus a susţine interesele româneşti. În această comisie, ale cărei lucrări s-au deschis la Constantinopol la 11/23 octombrie 1878, reprezentantul rus Bogoliubov cerea ca frontiera să treacă la 21 de Km de Silistra, în dauna României, ceea ce contravenea chiar şi prevederilor Tratatului de la Berlin, opinie neîmpărtăşită însă de ceilalţi delegaţi. În momentul în care membrii comisiei s-au deplasat pe teren, la Silistra, delegaţii români: Mihail Pherekyde, colonelul Ştefan Fălcoianu, colonelul Arion şi colonelul Slăniceanu făceau cunoscut punctul nostru de vedere, care susţinea, din raţiuni pur defensive, acordarea Silistrei şi a împrejurimilor. În caz contrar, fortificarea acestora nu putea fi îndreptată decât împotriva României, ceea ce va obliga cele două ţări vecine, una prin măsuri de precauţie, cealaltă prin măsuri reciprocitate, să se situeze pe poziţia unei „păci armate”, prejudiciabilă în egală măsură ambelor părţi, română şi bulgară .
Confruntând această opinie cu dificultăţile de pe teren, membrii comisiei, cu excepţia reprezentantului rus care persista în a favoriza Bulgaria în detrimentul României, stabileau ca Arab-Tabia, o colină din faţa Silistrei, să fie atribuită României, frontiera fiind stabilită la 800 m în aval de localitatea în litigiu .
Lucrările comisiei aveau să fie suspendate în luna decembrie 1878, atât ca urmare a timpului nefavorabil, cât mai ales din cauza opoziţiei Rusiei faţă de soluţia adoptată . Frontiera româno-bulgară nefiind stabilită, cercurile guvernante de la Bucureşti întâmpinau serioase dificultăţi în ceea ce priveşte stabilirea punctelor de vamă, ceea ce prejudicia interesele noastre economice şi fiscale, într-o perioadă în care trezoreria română înregistrase mari deficite. Diplomaţia română solicita Puterilor europene stabilirea definitivă a graniţei aşa cum se pronunţase Comisia europeană de delimitare, în litera şi spiritul art. 46 al Tratatului de la Berlin. Şi aceasta cu atât mai mult cu cât reprezentantul Porţii – putere direct interesată, întrucât Principatul Bulgariei se afla sub suzeranitate otomană – acceptase traseul frontierei aşa cum fusese stabilit .
În această stare de incertitudine, un detaşament român se va instala, în ianuarie 1879, la Arab-Tabia , Guvernul de la Bucureşti considerându-se îndreptăţit a intra în posesia acestui punct strategic şi bizuindu-se pe decizia, adoptată cu majoritate de voturi, a Comisiei europene de delimitare . O astfel de atitudine stârnise nu numai reacţia fermă şi energică a Rusiei , ci şi cea a celorlalte Puteri europene, cu excepţia Austro-Ungariei şi Angliei , care solicitau imperios retragerea trupelor române de la Arab-Tabia. Ceea ce, de altfel, avea să se şi întâmple la 21 februarie 1879, evitându-se, în ultimul moment, izbucnirea unui incident, întrucât 10.000 de soldaţi ruşi părăsiseră Silistra cu destinaţia Arab-Tabia, pe care o vor ocupa la 22 februarie . Diplomaţia franceză, de pildă, consiliase Guvernul român a da dovadă de spirit de conciliere, pentru a preveni un conflict cu Rusia .
După constituirea a două subcomisii însărcinate cu studierea situaţiei de pe teren, se vor relua, în cursul lunii iulie 1879 lucrările Comisiei europene la Constantinopol, şi de această dată Rusia fiind hotărâtă să nu cedeze. Mai mult decât atât, delegatul rus, Bogoliubov, propunea ca frontiera româno-bulgară, contrar prevederilor art. 2 din Tratat , să fie fixată pe talvegul Dunării, înţelegând prin aceasta curentul cel mai puternic al fluviului. Această soluţie va predomina, astfel că în septembrie 1879 ea va fi adoptată, precizându-se că toate insulele aflate la dreapta talvegului vor rămâne în continuare în posesia României ca „enclave”, iar cele din stânga fluviului care aparţinuseră Imperiului Otoman înainte de această dată, acum reveneau Bulgariei sau României în funcţie de hotărârile comisiei europene de delimitare.
În privinţa Arab-Tabiei, lucrările comisiei s-au desfăşurat fie la Silistra, fie la Bucureşti, în luna octombrie 1879, fiind acceptaţi, cu titlu consultativ şi fără drept de vot deliberativ, reprezentanţii români şi bulgari. Neconcordanţele iscate între punctul de vedere rus şi cel român au determinat propunerea convocării unei Conferinţe a ambasadorilor la Constantinopol (decembrie 1879). Şi cum discuţiile păreau a nu ajunge la nici un rezultat, Austro-Ungaria s-a oferit să medieze conflictul, urmând a propune un parcurs care să întrunească acordul ambelor părţi. Propunerea, care diferea de rezultatele de până atunci ale comisiei de delimitare , avea în vedere ca frontiera să treacă la est de Silistra, lăsând însă României localitatea Arab-Tabia . Soluţia aceasta va fi împărtăşită, în cele din urmă, de toate Puterile europene, însă nu va fi ratificată de Sultan decât în iulie 1881, după ce Poarta a acceptat şi noua frontieră cu Grecia.

Problema sudului Basarabiei la Congresul de Pace de la Berlin (1878)


Problema sudului Basarabiei va cunoaşte momentul culminant la finalul războiului împotriva Imperiului otoman (1877-1878), atunci când intenţia diplomaţiei ţariste de a reanexa cele trei judeţe: Cahul, Bolgrad şi Ismail devenea o crudă realitate. O astfel de pretenţie, formulată acum oficial, nu numai că ştirbea integritatea teritorială a României, pe care Rusia se angajase să o respecte prin articolul 2 al Convenţiei din 4/16 aprilie 1877 , dar constituia o mare nedreptate istorică.
Congresul de Pace de la Berlin avea să fie prefaţat de încheierea unor acorduri bilaterale secrete între Puterile europene direct interesate. Disensiunile grave între „garanţii” ordinei europene vor determina ca fiecare putere în parte să-şi rezerve „deplina libertate de apreciere şi de acţiune” . La 30 mai 1878 avea să se semneze între Anglia şi Rusia un protocol, prin care Bulgaria urma a fi divizată în două provincii şi erau limitate anexiunile ruseşti în Asia. Referitor la sudul Basarabiei, Cabinetul londonez, în pofida simpatiei manifestate de opinia publică în favoarea cauzei româneşti, îşi dădea acordul său tacit . A urmat o înţelegere anglo-austro-ungară (6 iunie) cu privire la restrângerea teritorială a Bulgariei până la nordul Munţilor Balcani şi la răsărit de Morava, reducerea ocupaţiei ruse pe teritoriul bulgar la 6 luni şi ocuparea de către austrieci a Bosniei şi Herţegovinei. Astfel, Austro-Ungaria s-a transformat dintr-un „campion al Turciei” într-un „co-partajant” cu Rusia şi Anglia . De asemenea, prin tratatul cu Imperiul Otoman (4 iunie), diplomaţia britanică, care nu-şi făcuse prea mari scrupule din a ameninţa Poarta cu o atitudine potrivnică la Congres, avea să dobândească insula Cipru . Toate acestea demonstrau, o dată în plus, că Puterile europene îşi urmăreau propriile interese în dauna statelor mici. Acum, Bismarck, satisfăcut de cursul evenimentelor, putea să-şi asume rolul de „samsar cinstit” – dar care s-a dovedit a fi unul interesat şi subiectiv – la masa verde a tratativelor.
Răspunzând unei interpelări în Adunarea Deputaţilor privind atitudinea României la Congresul de la Berlin, primul ministru I.C. Brătianu avea să sublinieze cu fermitate că Guvernul nu este dispus la nici un fel de concesii faţă de sudul Basarabiei şi că „oricine va fi acela care va reprezenta ţara noastră la Congres, nu va putea să se pună pe un alt tărâm şi să primească alte condiţiuni, decât acele pe care le voieşte ţara întreagă”. Brătianu, departe de a fi convins că justiţia divină sau justiţia umană „vor domni totdeauna în areopagul european”, promitea că „cel puţin vom veni cu drepturile noastre intacte…”, întrucât „acela care ştie să-şi păstreze viitorul liber, numai pentru acela va fi viitor” .
În preajma întrunirii Congresului, Puterile europene refuză însă a lua în consideraţie admiterea delegaţilor români, sub pretextul că independenţa României nu fusese recunoscută . Un alt argument invocat era acela că la respectivul for urmau să participe doar semnatarii Tratatului de la Paris din 1856 .
Cu toată opoziţia Cabinetelor europene, Domnitorul decide, totuşi, să-i trimită la Berlin pe M. Kogălniceanu şi Ion Brătianu, deşi îşi exprima convingerea că nici una dintre Marile Puteri nu va susţine România; cu toate acestea, cei doi delegaţi aveau instrucţiuni precise să persevereze şi să reziste la toate sugestiile privind orice tranzacţie în problema Basarabiei, iar dacă se va decide la Congres „spolierea României”, reprezentanţii noştri trebuiau să protesteze energic, aceasta fiind singura cale de urmat, în deplin acord cu voturile Camerelor române . Înainte de a pleca spre Berlin, primul ministru I. C. Brătianu îşi manifesta neliniştea, în prezenţa consulului englez la Bucureşti, faţă de posibilitatea unei ciocniri armate cu trupele ruse din ţară, lăsând să se înţeleagă că un sprijin din partea Cabinetului de la St. James ar fi de dorit, sprijin ce s-ar putea concretiza prin facilitarea obţinerii a 10.000 de carabine pentru dotarea cavaleriei .
Temerile premierului român nu erau deloc neîntemeiate sau exagerate, întrucât la vremea respectivă un număr destul de mare de militari ruşi se aflau efectiv pe teritoriul românesc. De pildă, în Moldova şi Basarabia erau concentraţi aproximativ 20.000 de oameni, iar între Giurgiu şi Bucureşti alţi 20.000 .
Deşi îşi pierduse încrederea într-o atitudine pozitivă a Cabinetelor europene în ce priveşte statutul de neutralitate şi problema sudului Basarabiei, ministrul român de Externe dorea să afirme cu claritate că România nu acceptă de bunăvoie să cedeze o porţiune din teritoriul său, ci doar „se supune forţei” . Pe de altă parte, Brătianu îi scria, la 3 iunie 1878, reprezentantului român la Viena, Ion Bălăceanu, că Guvernul princiar „nu va ceda nici o părticică din Basarabia, nici chiar pentru cele mai strălucite compensaţii”. România dispunea de 60.000 de oameni înarmaţi, ţara fiind pregătită a se ridica pentru a-şi apăra dreptul său . În acest sens, agentul diplomatic român trebuia să obţină din partea lui Andrássy o declaraţie categorică în privinţa sprijinirii României, declaraţie care, de altfel, nu avea să fie formulată nici acum, nici mai târziu. Aşa cum constata şi consulul Belgiei la Bucureşti, atitudinea „curajoasă şi fermă” a României era de natură a incomoda serios Rusia, care „încearcă să evite, înaintea Congresului, tot ceea ce ar provoca un conflict” .
La 1/13 iunie 1878 aveau să se deschidă lucrările Congresului de pace de la Berlin, cu scopul – mărturisit de Prinţul Bismarck, în calitate de preşedinte – de a supune discuţiei Tratatul de la San-Stefano, precum şi de a asigura pacea „printr-o înţelegere comună şi pe baza unor noi garanţii” . Se înţelege de la sine că totul era spre beneficiul Marilor Puteri şi în dauna statelor mici, ce nu îşi puteau proteja interesele. În condiţiile amintite mai sus, reiese cu claritate că forumul european întrunit la Berlin nu reprezenta altceva decât „o solemnă reprezentaţie”, după ce „piesa fusese în aproape toate amănuntele ei, aranjată dinainte în culise” . Vom reuşi astfel să înţelegem conduita reprezentanţilor Puterilor europene în timpul şi la sfârşitul Congresului.
Chiar în ziua deschiderii solemne a respectivului areopag european, Carol I considera că există puţine speranţe pentru păstrarea Basarabiei . Tot acum, plenipotenţiarii României adresau o scrisoare oficială lui Bismarck, solicitând să fie admişi „pentru a expune şi apăra drepturile ţării lor”, exprimându-şi, totodată, speranţa că diplomaţii întruniţi la Berlin vor binevoi „să-i asculte mai înainte de a delibera asupra intereselor românilor” . Intuind sensul realităţilor, Carol I aştepta cu „îngrijorare şi încordare” deciziile Congresului. „Basarabia – aprecia Domnitorul într-o epistolă către tatăl său – este un preţ de pace foarte comod, care nu costă nimic Puterile Mari şi la care Rusia ţine mai mult decât la cele mai multe foloase câştigate în ultima campanie” . Ion C. Brătianu, în urma consultărilor particulare cu participanţii la Congres, scria din Berlin lui C. A. Rosetti că singurul care îi spusese adevărul fusese cancelarul Bismarck, ce avea interesul ca România să primească schimbul teritorial propus de plenipotenţiarii ruşi, ceea ce ar fi făcut ca sarcina sa la Congres să fie mult mai facilă. Englezii ne sacrificaseră cu mult timp înainte, însă se foloseau de revendicările româneşti pentru a vedea, de fapt, pe deplin realizate dorinţele lor. Andrássy îi reiterase lui Brătianu faptul că Monarhia dualistă nu va declanşa un război pentru sudul Basarabiei, care de altfel era pierdut, precizând că o eventuală împotrivire la hotărârile Congresului ar pune România într-o postură ridicolă. Totodată, ne consilia a nu dezarma, întrucât nu se ştia ce va urma până la sfârşit. Reprezentantul Franţei, Waddington se dovedea a fi mult mai practic, ceea ce sugera şi delegaţilor români, căutând a asigura ca despăgubirea să fie cât mai favorabilă. Cât îl priveşte pe contele Corti, acesta a fost „mai dulce în vorbe, iar nu în promisiuni” . Aşadar, tabloul general al situaţiei nu părea deloc favorabil revendicărilor româneşti. S-a pus la un moment dat chiar problema unei vizite inopinate a lui Carol I la Berlin , în speranţa obţinerii unor decizii favorabile României, însă Brătianu considera o astfel de acţiune, în împrejurările date, drept tardivă .
La 13/25 iunie 1878, Carol I elabora, la Cotroceni, un memoriu al cărui scop nu era precizat şi care prezintă un interes deosebit prin ideile pe care le conţine . Aici, Domnitorul îşi exprima dezamăgirea faţă de intenţia Congresului de la Berlin de a încheia pacea cu orice preţ, înţelegerea Marilor Puteri realizându-se pe seama statelor mici, ale căror interese erau sacrificate. Aşadar, cedarea sudului Basarabiei era deja stabilită, punând România în situaţia de a se pronunţa asupra acestei chestiuni spinoase: fie să accepte tranzacţia şi să recunoască principiul unei spolieri, fie să-şi apere drepturile, refuzând orice compensaţie şi protestând împotriva unui act injust. În respectivul context internaţional, Carol I aprecia că forţa prima dreptul, însă va veni o zi când dreptul va fi mai puternic. Independenţa fusese singurul nostru scop şi a fost cucerită pe câmpul de luptă, orice sporire de teritoriu neconstituind obiectul ambiţiilor româneşti. Exista însă şi un mijloc de a ieşi cu onoare din acest război, fără a supăra prea mult Puterile europene, oferind, totodată, o reală satisfacţie ţării: organizarea Bulgariei, care „dădea de furcă Marilor Puteri”. În opinia şefului statului, nu era imposibilă ipoteza ca acestea să se adreseze României, pentru împlinirea unui asemenea scop, în numele Europei. În această eventualitate, Domnitorul considera că nu trebuia să refuzăm, iar dacă cedarea Basarabiei depindea de acest lucru, puteam accepta cu condiţia ca în ziua în care Bulgaria s-ar detaşa de noi, Rusia să se angajeze în faţa Europei că ne va retroceda Basarabia. Cu alte cuvinte, Bulgaria ar constitui un gaj, România transformându-se într-un veritabil supraveghetor al păcii în Orient, dobândind un prestigiu european de necontestat.
Aşa cum se poate observa, un asemenea proiect, de extindere a autorităţii României şi asupra Bulgariei, în condiţiile date, nu era însă viabil, Puterile europene neavând intenţia de a-l aborda. Cât priveşte Rusia, cu siguranţă că aceasta s-ar fi pronunţat categoric împotrivă. Scopul său evident era atunci acela de a institui şi de a menţine un control deplin asupra acestei provincii de la sud de Dunăre.
Problema audierii plenipotenţiarilor români la Congres a constituit subiectul şedinţei din 17/29 iunie 1878 şi a fost susţinută de unul dintre reprezentanţii Angliei, marchizul Salisbury, care invoca în sprijinul iniţiativei sale faptul că emisarii greci s-au bucurat de această favoare, deşi nu au participat efectiv la război. Dacă reprezentanţii Italiei, Austro-Ungariei, Franţei şi Imperiului Otoman nu au ridicat obiecţii în acest sens, nu acelaşi lucru se poate spune despre Bismarck şi plenipotenţiarii ruşi.
Printr-un exces de zel şi „imparţialitate”, Bismarck, cel care „domina Congresul în cele mici ca şi în cele mari” , departe de a uşura sarcina emisarilor români, socotea admiterea acestora, în condiţiile în care pretenţiile Guvernului princiar erau cunoscute încă din perioada anterioară, un motiv în plus de a spori dificultăţile celor care se confruntau cu delicata operă de pacificare.
Cât priveşte poziţia Rusiei, cum era de aşteptat, contele Şuvalov respingea, pe de o parte, orice analogie între poziţia Greciei, stat suveran, şi cea a României, al cărei statut de independenţă nu fusese recunoscut încă de Europa. Pe de altă parte, Gorceakov împărtăşea întru totul opinia lui Bismarck, prezenţa delegaţilor români fiind de natură a provoca „discuţiuni violente”. Dând dovadă de „generozitate” şi în faţa insistenţelor celorlalţi plenipotenţiari, Rusia nu se va opune însă. Ca atare, se decide ca reprezentanţii Principelui Carol I să primească invitaţia de a se prezenta în faţa Congresului pentru a-şi exprima cerinţele.
În cursul aceleiaşi şedinţe era supus dezbaterii şi conţinutul art. 5 din Tratatul de la San-Stefano, prin care se recunoştea independenţa României şi dreptul la despăgubiri. Aducând în centrul atenţiei problema retrocedării sudului Basarabiei către Rusia şi formulând anumite obiecţii în acest sens, lordul Beaconsfield era îngrijorat, de fapt, de restrângerea dreptului de liberă navigaţie pe Dunăre. Liniştindu-şi colegul de dezbateri în privinţa libertăţii comerţului, contele rus Şuvalov încerca să-i convingă pe distinşii interlocutori că „problema Basarabiei” nu este una de „ambiţiune şi de interes”, ci o „cestiune de onoare” pentru Guvernul Imperial.
Cancelarul Gorceakov adăuga la rândul său că cele trei districte basarabene fuseseră cedate Moldovei prin Tratatul din 1856, act internaţional încălcat de români în 1859, când au înfăptuit unirea, şi în 1866, o dată cu alegerea Principelui Carol. Cu alte cuvinte, el dorea să sublinieze că nu rămăsese mai nimic din amintitul Tratat, şi dacă s-a tolerat nesocotirea lui de către români, Puterile europene nu s-ar putea opune acum, după un război victorios împotriva Porţii, intenţiei Rusiei de a reanexa sudul Basarabiei. Lansându-se în „observaţii psihologice”, octogenarul cancelar, care ceva mai târziu avea să considere rezultatul Congresului drept „pagina cea mai neagră” din cariera sa de diplomat, constata, nici mai mult nici mai puţin, ingratitudinea românilor faţă de „serviciile” Rusiei în decursul unui secol, „toate drepturile şi privilegiile României” fiind asigurate „prin sângele rus”.
Hotărât să nu cedeze în privinţa anexării sudului Basarabiei, Gorceakov căuta să sugereze avantajele pe care le-ar obţine statul român primind în schimb Dobrogea şi Delta Dunării. O astfel de soluţie era considerată indispensabilă stabilirii unor bune raporturi între cei doi vecini şi pentru consolidarea păcii în Orient.
La finalul dezbaterilor, Bismarck, care se călăuzea după principiul „dacă sunt anexiuni pentru toată lumea, nu mi se vor reproşa acelea pe care le-am făcut eu” , se asocia punctului de vedere exprimat de plenipotenţiarii ruşi, ţinând să precizeze că „opera Congresului ar fi incomplectă, dacă Înalta Adunare ar lăsa să subsiste o dispoziţiune de la care va atârna în viitor o amintire dureroasă pentru naţiunea rusă, pe câtă vreme schimbul propus nu pare a fi contrariu intereselor României” . Iată cum, ipoteticul sprijin al Germaniei în beneficiul cauzei române, la care năzuiseră Domnitorul şi Guvernul său, era pur şi simplu năruit.
Dacă avem în vedere atitudinea mai sus amintită a Puterilor europene, nu este de mirare că Mihail Kogălniceanu şi Ion C. Brătianu, în cursul unor noi întrevederi cu diplomaţii acreditaţi la Congres, au primit din partea tuturor „manifestări de simpatie”, care se dovedeau a fi însă „pur convenţionale”. Dincolo de „bunăvoinţa platonică, adică sterilă”, doar ministrul de Externe francez, Waddington, a căutat să spulbere orice iluzii, lăsând să se înţeleagă că „Basarabia trebuie considerată pierdută”. Nici întrevederea cu Prinţul moştenitor al Germaniei nu a depăşit sfera amabilităţilor de circumstanţă. Ba mai mult, Frederic-Wilhelm, în pofida simpatiei ce o nutrea faţă de Principele Carol I, a încercat să sugereze poziţia dificilă, de arbitru, pe care şi-a asumat-o patria sa, ceea ce nu îngăduia o intervenţie în favoarea statului român, orice demers în acest sens fiind considerat inoportun . De fapt, Germania, interesată în satisfacerea propriilor obiective, dorea menţinerea pe o platformă comună a Rusiei şi Austro-Ungariei în privinţa „chestiunii orientale”. În asemenea circumstanţe, concluzia era una singură şi a fost sesizată de cei doi oameni politici români: „pacea se va încheia, dar în detrimentul statelor slabe şi mai ales al României” .
Chiar înainte cu câteva ore de a fi audiaţi în plenul Congresului, delegaţii români au reuşit să obţină o audienţă, anterior evitată, la lordul Beaconsfield, care, deşi ascultase cu atenţie opiniile acestora, aprecia cu cinism că „în politică ingratitudinea este adesea preţul celor mai bune servicii” .
La 19 iunie/1 iulie 1878, plecând de la premisa că drepturile României trebuie apărate cu fermitate chiar şi atunci când sorţii sunt împotrivă , emisarii Principelui Carol I aveau să expună şi să argumenteze în faţa reprezentanţilor Congresului „opiniunile şi aprecierile Guvernului lor asupra punctelor Tratatului de la San-Stefano privitoare la dânşii”. Cu acest prilej, Mihail Kogălniceanu va face un scurt expozeu asupra drepturilor şi cerinţelor României. Încă de la început, el a ţinut să sublinieze că nici o parte din teritoriul naţional nu putea fi înstrăinată, invocând argumente de ordin istoric în ce priveşte Basarabia, amintind despre angajamentele asumate prin Convenţia din 4/16 aprilie 1877 de către Rusia, precum şi despre solicitarea venită din partea acestuia de a participa armata română, alături de cea rusă, la operaţiunile militare de dincolo de Dunăre. În egală măsură, a insistat asupra rolului important jucat de trupele române şi de enormele sacrificii umane şi materiale. Toate acestea îndreptăţeau România să solicite:
- interzicerea dreptului de trecere pe teritoriul românesc a trupelor ruse ce se retrăgeau din Bulgaria, urmând să utilizeze în acest scop doar calea maritimă;
- posesiunea deplină asupra insulelor şi a gurilor Dunării, inclusiv Insula Şerpilor, aşa cum fusese prevăzut, iniţial, în 1856;
- despăgubire de război proporţională cu efectivul militar angajat în conflict şi pagubele suferite de pe urma acestuia;
- recunoaşterea definitivă a independenţei şi garantarea neutralităţii.
Ion C. Brătianu avea să adauge la cele spuse de colegul său că deposedarea de o porţiune din teritoriul românesc „nu ar fi numai o durere adâncă pentru naţiunea română, ci ea ar dărâma în sânul ei orice încredere în tăria tractatelor şi în sfânta pază, atât a principiilor de dreptate absolută, cât şi a drepturilor scrise” .
Imediat după retragerea reprezentanţilor români, la propunerea lui Bismarck, este reluată discuţia privind recunoaşterea independenţei României. Primul plenipotenţiar al Franţei, Waddington, încercând să salveze aparenţele şi să ofere o palidă compensaţie faţă de tratamentul „puţin cam aspru” la care au fost supuşi românii, avansa ideea acordării unei extensiuni teritoriale la sud de Dobrogea, care să cuprindă Silistra şi Mangalia. Părerea exprimată întrunea aprobarea reprezentanţilor Italiei şi Austro-Ungariei, nu însă şi cea a ruşilor, care considerau că Guvernul Imperial s-a arătat destul de „generos”, Dobrogea şi Delta Dunării compensând „cu prisos” cesiunea sudului Basarabiei. Totuşi, ca urmare a insistenţelor celorlalţi colegi, reprezentanţii Rusiei consimt a prelungi frontiera statului român de la Rahova până în preajma Silistrei şi de aici până la Mangalia inclusiv, Insula Şerpilor fiind şi ea concedată României.
De altfel, problema delimitării graniţei de sud a Dobrogei avea să fie încredinţată unei comisii europene teritoriale şi va constitui subiectul unor serioase divergenţe între oficialităţile române şi cele de la St. Petersburg. Profitând de ocazie, Contele Şuvalov ţinea să reamintească că aderarea Rusiei la independenţa României este subordonată direct primirii de către aceasta din urmă a „retrocesiunii reclamate de Guvernul rus”.
Departe de a lua în consideraţie cerinţele româneşti, Tratatul de pace de la Berlin, semnat la 1/13 iulie 1878, preconiza, printre altele, recunoaşterea independenţei României (art. 43), însă în anumite condiţii socotite de guvernanţii de la Bucureşti drept „dureroase”. Statul român era silit să acorde drepturi civile şi politice străinilor de alt rit decât cel creştin (art. 44) şi să cedeze sudul Basarabiei, ce revenea Rusiei (art. 45). Drept „compensaţie” pentru pierderea districtelor basarabene, prin Tratat se prevedea că Dobrogea, în fapt străvechi teritoriu românesc, împreună cu Delta Dunării şi Insula Şerpilor aveau să intre în componenţa României (art. 46) . Profund dezamăgit de rezultatele Congresului şi de izolarea diplomatică în care se afla România, Carol I îi scria tatălui său: „E trist când Europa sileşte pe un stat tânăr, dornic de înaintare, care şi-a dovedit tăria şi puterea într-un războiu sângeros, să cedeze o provincie” .
De altfel, în tot timpul domniei sale, Carol I avea să rămână vizibil marcat de această ştirbire a integrităţii teritoriale, pe care el jurase să o apere, conform textului Constituţiei din 1866. Pe măsură ce opinia publică din ţară a luat cunoştinţă de prevederile Tratatului de la Berlin, atmosfera în interior devine tot mai tensionată, reproşându-i-se lui Kogălniceanu faptul că nu ar fi apărat cu suficientă fermitate drepturile României , ceea ce, fireşte, nu se adeverea. La un moment dat, convins că sudul Basarabiei era pierdut, Kogălniceanu înclinase spre o înţelegere cu Rusia pentru a obţine o însemnată compensaţie teritorială dincolo de Dunăre , însă, cum opinia sa nu a prevalat, a acţionat în conformitate cu indicaţiile Cabinetului din care făcea parte. Aşa cum avea să consemneze şi consulul englez la Bucureşti, „Guvernul şi susţinătorii lui continuă să vorbească cu voce tare de refuzul oricărui fel de compromis şi de rezistenţă până la extrem” .
Pentru a se conforma voinţei colective a Europei, Corpurile legislative – convocate în sesiune extraordinară la 15/27 septembrie 1878 – urmau să se pronunţe asupra stipulaţiilor referitoare la România din Tratatul de la Berlin. Guvernul prezentase în Parlament corespondenţa diplomatică privind activitatea sa în preajma şi în timpul Congresului de la Berlin , ceea ce a dat naştere la numeroase discuţii, chiar la incriminări, mai ales din partea lui D. A. Sturdza, faţă de activitatea ministrului de Externe M. Kogălniceanu, care nu ar fi apărat cu fermitate interesele ţării, deşi, după propriile mărturisiri, aflase de intenţia Rusiei de a anexa sudul Basarabiei încă din iunie 1877 . Acuzaţii nemeritate, dar care întreţineau o atmosferă încordată.
La 26 septembrie 1878, majoritatea liberală din Senat propune o moţiune prin care Guvernul, în faţa voinţei colective a Europei, era autorizat a se conforma Tratatului de la Berlin, a intra în posesiunea Dobrogei şi a o administra, precum şi convocarea în cel mult trei luni a Constituantei . Senatorul Vasile Boerescu avea să sublinieze necesitatea îndeplinirii condiţiilor impuse de Tratat, în caz contrar nu putea fi exclus ca puterile semnatare să delege unul dintre state, s-ar putea chiar Rusia, să aducă la îndeplinire decizia Congresului, ceea ce ar reprezenta „un act de nebunie” .
Îndeosebi la Cameră se ivesc dezbateri contradictorii legate de acceptarea sau nu a condiţiilor Tratatului de la Berlin, unii deputaţi, precum Nicolae Ionescu, susţinând că nu exista nici un pericol dacă România nu s-ar supune voinţei colective a Europei. Moţiunea majorităţii din Adunarea Deputaţilor, care nu pomenea de termenul convocării Constituantei, ci doar că problema art. 44 se va reglementa pe cale constituţională, va determina intervenţia lui Titu Maiorescu, în calitate de reprezentant al opoziţiei. Acesta evidenţia încă de la început că Tratatul de la Berlin nu este un act sinalagmatic, care să presupună şi consimţământul celeilalte părţi, deci prevederile acestuia trebuiau executate. În caz contrar, poziţia României ar fi periclitată serios, cu atât mai mult cu cât trecerea trupelor ruseşti pe teritoriul românesc (art. 22) urma a înceta abia la 1 iulie 1879. În opinia lui Titu Maiorescu trebuia procedat imediat la aplicarea prevederilor Tratatului şi la convocarea cât mai urgentă a Camerelor de revizuire . După dezbateri aprinse, Guvernul era autorizat a retrage autorităţile civile şi militare din sudul Basarabiei şi luarea în posesiune a Dobrogei, Deltei Dunării şi Insulei Şerpilor .
Printr-o notă a consulului rus, baronul Stuart, remisă în luna august 1878 Guvernului român, diplomaţia de la St. Petersburg solicitase predarea Basarabiei de sud, aşa cum se procedase în 1857, când Rusia fusese obligată să retrocedeze acest teritoriu Moldovei . Potrivit procedeului de atunci, Guvernul princiar trebuia să numească un comisar însărcinat cu depline puteri pentru a stabili noua frontieră, de comun acord cu comisarul rus. Totodată, urmau a fi numiţi delegaţi pentru a stabili în toate amănuntele predarea teritoriului şi soluţionarea problemelor financiare, administrative şi judiciare. Când delimitarea va fi încheiată, delegaţii ruşi vor putea efectua predarea Dobrogei autorităţilor române. Guvernul rus solicita urgentarea îndeplinirii formalităţilor necesare pentru intrarea în atribuţii a comisiei. Se sublinia imperios în nota amintită că soluţionarea acestei probleme era de o importanţă vitală pentru relaţiile viitoare ale celor două ţări .
Nota baronului Stuart avea să provoace anumite reacţii la nivelul cercurilor guvernante. Ministrul de Finanţe, Ion Câmpineanu, observa, de pildă, „tonul cominatoriu” al respectivei note, Rusia căutând un pretext pentru a prelungi ocupaţia sau pentru a refuza predarea Dobrogei în cazul în care Guvernul princiar nu se conformează cerinţelor diplomaţiei ruse. Câmpineanu evidenţia faptul că la 1857 delimitarea s-a făcut printr-un act internaţional, ceea ce nu era cazul şi în momentul de faţă, întrucât frontiera era Prutul, pe de o parte, şi braţul Chilia cu Stari-Stambul, pe de altă parte, frontieră eminamente naturală. Concluzia sa era aceea că trebuia evitată cu orice preţ, implicarea şefului statului .
Aflat la Sinaia, Domnitorul, după o consultare prealabilă şi cu ministrul Justiţiei, comunica Guvernului că „nu doreşte ca semnătura sa să figureze pe vreun act la predarea Basarabiei” , tocmai pentru a sublinia caracterul nedrept al acestuia.
În urma unui schimb de note diplomatice , atât Guvernul de la Bucureşti, cât şi cel de la Petersburg aveau să cadă de acord asupra retragerii autorităţilor române din cele trei districte basarabene la 1 octombrie 1878 şi a ocupării imediate a regiunii de către unităţi ale armatei ruseşti . Problema delimitării frontierei între România şi Rusia avea să fie reglementată de comisia româno-rusă constituită la 23 noiembrie 1878. În cele din urmă, frontiera era stabilită pe talvegul braţului Chilia, spre nemulţumirea părţii române, ceea ce permitea Rusiei să controleze gurile Dunării .
Guvernul român încerca să disocieze problema cedării sudului Basarabiei de cea a preluării Dobrogei, respingând „cu energie” ideea schimbului. În această din urmă privinţă, se sublinia că Dobrogea a fost oferită României nu de Rusia, care nu avea drept de proprietate şi de posesie asupra provinciei, ci de puterile semnatare ale Tratatului de la Berlin . La 14 noiembrie 1878, Domnitorul, în fruntea trupelor sale, va asista la instalarea administraţiei române în Dobrogea, oferindu-se locuitorilor acestei străvechi provincii asigurări în privinţa respectării drepturilor lor, indiferent de religia pe care o profesează . Luarea în posesie a Dobrogei nu a fost lipsită de dificultăţi, oficialităţile imperiale ruse tergiversând transferul autorităţii părţii române, după cum trupele ruse nu se grăbeau să părăsească provincia pe parcursul retragerii lor din Bulgaria, ceea ce semăna foarte mult cu o ocupaţie .
Aşadar, se instalase tot mai pregnant o răcire a raporturilor româno-ruse, ce va căpăta accente îngrijorătoare cu prilejul viitoarei delimitări a frontierei româno-bulgare.