Carol I şi Constituţia română de la 1866

După acceptarea Tronului României de către Carol de Hohenzollern-Sigmaringen, noua Adunare de la Bucureşti, deschizându-şi lucrările la 28 aprilie/10 mai 1866, avea să-şi atribuie rolul de Constituantă, urmând a dezbate şi adopta, în regim de urgenţă, proiectul de Constituţie elaborat de Consiliul de Miniştri[1].
Intenţia declarată a liberalilor radicali era aceea de a accelera aprobarea Constituţiei, înainte de sosirea Prinţului Carol în ţară. Ţinând cont de experienţa anterioară, când Domnitorul Al. I. Cuza instituise un regim personal prin diminuarea atribuţiilor Parlamentului, liberalii încercau să îngrădească posibilitatea Suveranului de a modifica în sens restrictiv Constituţia. Reţine în mod deosebit atenţia faptul că în proiectul înaintat spre aprobare[2] se preconiza o singură Adunare legislativă, ce urma a fi alcătuită pe baza împărţirii corpului electoral în trei colegii: două rurale şi unul urban, iar Şeful statului dispunea doar de dreptul de veto suspensiv (condiţionat)[3].
Materializarea intenţiei liberalilor radicali se va dovedi mult mai dificilă decât s-a crezut iniţial, conturându-se tot mai clar disensiunile între aceştia şi conservatori. În timp ce liberalii radicali se pronunţau în favoarea sistemului unicameral, conservatorii erau adepţii instituirii Senatului (conceput ca un Corp ponderator, capabil să tempereze deciziile Adunării Deputaţilor, şi în care să-şi păstreze poziţia dominantă). Opinia conservatorilor avea să fie împărtăşită şi susţinută apoi cu fermitate de către Carol I, care, într-un Consiliu de Miniştri, afirma cu hotărâre că "nu cedează şi stăruieşte absolut pentru sistemul bicameral"[4]. În repetate rânduri, inclusiv în discuţii directe cu o parte a membrilor Adunării, Principele îşi manifestase dorinţa de a se accepta acordarea dreptului de veto absolut[5]. Însă în Adunare au existat şi opinii, mai ales ale membrilor Fracţiunii libere şi independente de la Iaşi, potrivit cărora era suficient dreptul de veto condiţionat (suspensiv) conferit Domnului. Pentru aplanarea divergenţelor avea să intervină I. C. Brătianu, care susţinea necesitatea acordării dreptului de veto absolut, argumentând că întotdeauna Camerele, prin intermediul bugetului, pot obliga puterea executivă de a respecta legalitatea. Pe de altă parte, acest drept era caracteristic monarhiilor constituţionale din Europa. În consecinţă, Adunarea va adopta, şi datorită insistenţelor lui Carol I, dreptul de veto absolut. Astfel, Suveranul beneficia de posibilitatea refuzării sancţionării legilor votate de ambele Camere, fără a fi obligat să explice motivele acestui refuz[6].
Puterile constituţionale ale Domnului erau ereditare, în linie coborâtoare directă şi legitimă a lui Carol I de Hohenzollern-Sigmaringen, din bărbat în bărbat, prin ordinul de primogenitură şi cu excluderea femeilor şi a moştenitorilor acestora. Aşa cum reiese din discuţiile purtate în Adunarea Constituantă, Carol I îşi manifestase dorinţa de a se adăuga la acest articol şi formularea potrivit căreia moştenitorii Tronului să fie crescuţi în religia ortodoxă, o mai veche cerinţă exprimată în Adunările ad-hoc din 1857. Această prevedere va stârni ulterior reacţia Sfântului Scaun, manifestată prin întârzierea recunoaşterii şi chiar excomunicarea lui Carol I[7].
După aproape două luni de dezbateri, adeseori contradictorii şi care au determinat chiar intervenţia energică a lui Carol I, Constituţia era votată la 29 iunie/11 iulie 1866, cu unanimitatea celor 91 de voturi exprimate. Pe baza raportului Consiliului de Miniştri, Domnitorul o sancţiona în ziua următoare, când avea să depună, în sala Adunării Deputaţilor, jurământul pe noua Constituţie a ţării. În discursul rostit în faţa reprezentanţilor naţiunii, Suveranul considera că acest act era cel mai solemn al vieţii sale, constituia pactul definitiv prin care se ataşa pentru totdeauna de destinele noii sale patrii[8]. Redactată pe baza unui acord între reprezentanţa naţională şi Suveran, noua lege fundamentală – liberală în litera şi spiritul ei – instituise monarhia constituţională ereditară şi regimul parlamentar, asigurând cadrul dezvoltării fireşti a societăţii româneşti.
Potrivit prevederilor constituţionale, Monarhul – ce dispunea de prerogative similare cu cele ale Suveranilor europeni – trebuia să fie un element ponderator între cele trei puteri ale statului, un arbitru în disputa dintre grupările politice pentru obţinerea puterii. Cu alte cuvinte, misiunea sa era aceea de a se situa deasupra patimilor de partid.
În momentul intrării în vigoare a pactului fundamental de la 1 iulie 1866, domnitorul, puţin familiarizat cu mecanismul vieţii politice, cu mentalităţile românilor, cu temperamentul vulcanic al radicalilor şi cel ponderat al conservatorilor, a căutat, în conformitate cu rolul de şef al puterii executive, să respecte cu scrupulozitate principiile constituţionale. Tabloul vieţii politice româneşti avea să fie cu totul altul, înregistrându-se, cel puţin în primii cinci ani de domnie ai lui Carol I, o acută instabilitate guvernamentală şi parlamentară, în care s-au succedat la putere nu mai puţin de nouă Guverne şi au avut loc şase dizolvări ale Corpurilor legiuitoare, în care principiile constituţionale nu au fost întotdeauna respectate şi aplicate în litera legii, manifestându-se chiar câteva tentative de revizuire a Constituţiei.
Rezultatul primelor alegeri din iulie 1866 nu fusese considerat satisfăcător de nici una dintre grupările politice, iar Carol I s-a arătat profund dezamăgit[9], cu atât mai mult cu cât structura Camerei era extrem de compozită, făcând dificilă sarcina Guvernului de a dobândi majoritatea parlamentară necesară bunului mers al activităţii legislative. În asemenea împrejurări, Carol I era sfătuit a spori autoritatea princiară, pentru materializarea bunelor sale intenţii fiind necesar un „mic grăunte de absolutism”[10]. Semnificativ este faptul că, de pildă, liberalul Ion Ghica, socotit un om politic cu vederi moderate, sublinia, într-un memoriu înaintat Domnitorului, necesitatea instituirii unui regim autoritar. Carol I era îndemnat nu numai să domnească, ci să şi guverneze, instituind un „despotism onest şi inteligent”, secondat de legi draconice, în care Adunarea legislativă să exercite doar un rol consultativ. Printre mijloacele socotite necesare punerii în aplicare a acestei surprinzătoare alternative figurau: constituirea unui Consiliu privat devotat Principelui, compus din şapte persoane, şi care să deţină puterea reală, desfiinţarea armatei şi înlocuirea ei cu un corp de jandarmerie[11]. Iată deci că primele indicii menite a sugera, dacă nu modificarea Constituţiei, cel puţin adoptarea unor metode care nu erau tocmai conforme cu principiile constituţionale datează din 1866.
Potrivit mecanismului parlamentar constituţional, şeful puterii executive, în momentul confruntării cu o criză guvernamentală, iniţia consultări cu principale grupări politice parlamentare pentru depăşirea situaţiei. Cel căruia îi revenea misiunea de a decide între Guvern şi opoziţie era Domnul. Acesta, în eventualitatea în care Guvernul nu mai avea încrederea sau majoritatea în Parlament, trebuia să-i solicite demisia, ori să recurgă la dizolvarea uneia sau a ambelor Adunări legiuitoare, pe baza unor rapoarte motivate ale Consiliului de Miniştri. Aşa cum se poate observa, mecanismul ca atare avea raţiuni obiective, însă nu le putea exclude şi pe cele subiective ale şefului puterii executive.
Primii cinci ani sunt semnificativi sub raportul disfuncţionalităţilor mecanismului constituţional. De pildă, în timpul guvernării liberal-radicale din 1867-1868 se va încetăţeni o practică în viaţa noastră politică, întâlnită şi în alte state cu regim parlamentar asemănător, aceea a ingerinţelor guvernamentale, rezultând o gravă anomalie: Guvernul va da componenţa Camerelor şi nu invers, cum ar fi fost normal şi conform prevederilor constituţionale. În acest fel, factorul determinant al vieţii politice era şeful puterii executive, care, uzând şi de prerogativele sale constituţionale (dreptul de a numi şi revoca miniştrii, de a dizolva Corpurile legiuitoare ş.a.), decidea care grupare politică se dovedea capabilă a prelua puterea. Desigur, nu putea să nu ţină cont de manifestarea opiniei publice sau a opoziţiei, dar aceste elemente nu erau definitorii[12].
Obstinaţia cu care Domnul îi menţinea pe radicali la putere şi opoziţia senatorilor conservatori, ce deţineau majoritatea, aveau să contribuie la colportarea zvonurilor privind intenţia guvernanţilor de a se debarasa de Senat şi chiar de a instaura dictatura printr-o lovitură de stat. Diplomatul francez acreditat la Bucureşti era chiar convins că se va recurge la suspendarea sau suprimarea Constituţiei şi acordarea unor puteri excepţionale lui Carol I[13]. Nu ştim în ce măsură astfel de zvonuri aveau un fundament real şi dacă depăşeau stadiul unor simple speculaţii ale opozanţilor, însă în cursul dezbaterilor Constituantei, radicalii nu se numărau printre partizanii instituţiei Senatului. Pe de altă parte, M. Kogălniceanu considera că una din slăbiciunile Principelui era tocmai aceea de a se fi mulţumit doar cu rolul de a domni, fără să guverneze, ceea ce ar fi avut drept consecinţă abandonarea întregii iniţiative în mâinile lui I. C. Brătianu[14].
Una din cele mai delicate situaţii pentru practica regimului constituţional avea să fie cea din cursul anilor 1870-1871, când Carol I a avut intenţia de a modica pactul fundamental în sens autoritar. La o astfel de decizie concuraseră o serie de factori: agitaţia şi instabilitatea politică, incapacitatea constituirii unui Guvern de durată, atacurile directe din partea radicalilor la adresa persoanei sale şi a felului în care înţelegea să-şi exercite rolul constituţional de arbitru, ameninţările cu detronarea, libertatea absolută a presei.
Domnitorul avea să dezvăluie unor diplomaţi străini acreditaţi la Bucureşti existenţa mai multor scenarii pentru remedierea situaţiei critice a ţării. Unul din ele avea să fie acela de a proceda, prin intermediul unei lovituri de stat, la suprimarea Constituţiei, măsură extremă pe care nu o agrea; putea fi încercată şi o acţiune de revizuire a pactului fundamental cu sprijinul Corpurilor legiuitoare, variantă însă puţin probabilă în condiţiile în care liberalii radicali dispuneau de un număr însemnat de deputaţi; în opinia sa mai multe şanse de câştig ar avea o intervenţie a Puterilor garante menită a determina o modificare a regimului politic din România şi a statutului juridic internaţional[15]. Sublinia, totodată, necesitatea unei mai mari libertăţi de acţiune pentru a putea stăpâni agitaţiile interne şi acţiunile îndreptate împotriva sa, dar şi incapacitatea de a îndrepta ceva atâta timp cât prerogativele constituţionale erau limitate[16].
Pe această linie se circumscrie scrisoarea confidenţială al lui Carol I, din 25 noiembrie/7 decembrie 1870, către suveranii Puterilor garante, cu excepţia Franţei, unde reliefa piedicile pe care le întâmpină în aplicarea Constituţiei, care, de altfel, nu este în concordanţă nici cu starea de dezvoltare, nici cu obiceiurile şi tradiţiile ţării. Soluţia era aceea de a institui în ţară, de comun acord cu Puterile garante, un regim „stabil şi puternic”, prilejul oferit fiind acela al întrunirii Conferinţei de la Londra, ce urma să aducă anumite modificări în privinţa Tratatului de la Paris din 1856.
Intenţia lui Carol I în direcţia amintită începea să se contureze tot mai clar în condiţiile în care atmosfera din Camera Deputaţilor devenea pe zi ce trece tot mai ostilă, adresa de răspuns la mesajul tronului precizând necesitatea aplicării cu stricteţe a legilor ţării şi asigurându-l de un devotament condiţionat de respectarea Constituţiei[17].
Trebuie amintită aici ca semnificativă pentru aplicarea cu stricteţe a principiilor constituţionale, procedura de investire în decembrie 1870 a noului Guvern prezidat de Ion Ghica – după votul de blam acordat celui anterior (condus de Manolache Costache Epureanu) – potrivit recomandărilor celor două Camere legislative întrunite în şedinţă secretă.
A doua etapă menită a duce la concretizarea intenţiei lui Carol I de a revizui Constituţia a fost redactarea unui amplu Memoriu[18], nedatat, extrem de sugestiv asupra concepţiei Domnului în această privinţă, destinat a fi adus la cunoştinţa Puterilor garante.
După o sumară trecere în revistă a primilor cinci ani de domnie, Domnitorul menţiona că stadiul înapoiat de dezvoltare în care se afla societatea românească, tradiţiile existente, moravurile politicienilor şi permanentele rivalităţi dintre ei au determinat ca introducerea instituţiilor liberale la 1866 să nu aducă rezultatele benefice întâlnite în alte ţări cu regim parlamentar asemănător. Fiind lipsit de mijloacele eficace pentru a asigura ordinea şi stabilitatea necesare operei reformatoare, nu putea decât să recurgă la o soluţie radicală, aceea de a revizui în sens autoritar Constituţia, făcând apel la sprijinul şi autoritatea Puterilor garante. Acţiune sa era motivată şi de transformarea Constituţiei într-o jucărie a grupărilor politice, care se erijau în apărătoare ale principiilor constituţionale, încălcându-le însă fără scrupule.
În opinia lui Carol I, Constituţia avea să fie substituită pe o perioadă de 5-10 ani de un „regim tranzitoriu”, asociat unei vaste acţiuni de reformare internă. Sporirea autorităţii domneşti se făcea în dauna Parlamentului, care urma să dispună doar de atribuţii consultative, retrăgându-i-se dreptul de control asupra finanţelor. Ca o garanţie suplimentară pentru desfăşurarea unei activităţi legislative normale, dar şi ca o măsură menită a asigura stabilitate şi continuitate, se prevedea votarea bugetului pe o perioadă de cinci ani.
Prima măsură absolut necesară avea să fie, în opinia lui Carol I, reînfiinţarea unui Consiliu de stat, care să elaboreze proiecte de legi din iniţiativa Domnitorului, să examineze, înainte de a fi sancţionate, legile deja votate de către Camere şi, în general, să-şi dea consimţământul asupra tuturor măsurilor importante ce urmau să fie promulgate sub forma decretelor. Structura Consiliului de stat era alcătuită din cincisprezece specialişti din diferite ramuri ale administraţiei, dreptului şi economiei naţionale, persoane numite direct de către şeful statului. Tot acesta numea, la propunerea ministrului de resort, funcţionarii superiori, care se bucurau de inamovibilitate.
Pentru a asigura o reprezentare cât mai fidelă a dorinţelor şi necesităţilor ţării, cele patru colegii electorale ale Camerei aveau să fie reduse la două, ca şi la Senat. Dacă Adunarea Deputaţilor rămânea în continuare electivă, în schimb, Senatul trebuia să devină o instituţie ai cărei membri, în mare majoritate, erau numiţi pe viaţă de către Domnitor. Totodată, preşedintele ales al Camerei avea nevoie de acordul şefului statului pentru a fi validat, cu alte cuvinte o modalitate de control a puterii executive asupra celei legislative. Deputaţii erau aleşi pe o perioadă de cinci ani, fără a primi vreo indemnizaţie pe toată durata mandatului. Interesant este faptul că se avea în vedere chiar şi o limitare a timpului rezervat interpelărilor şi discuţiilor legate de votarea adresei de răspuns la mesajul tronului.
Aceste măsuri trebuiau însoţite de o reformă completă şi radicală în ceea ce priveşte instituţia Curţii cu juri, ce nu se ridicase la înălţimea misiunii sale. Nu scăpa de revizuire nici articolul referitor la libertatea presei, pentru a evita ca aceasta să degenereze în licenţă, specificându-se cu o mai mare claritate cazurile de responsabilitate penală a semnatarilor articolelor încriminate. Lipsa braţelor de muncă şi a mijloacelor de exploatare necesare în agricultură puteau fi suplinite, în opinia autorului Memoriului, prin înlăturarea restricţiei din art. 3, permiţându-se astfel colonizarea cu străini. Totodată, se sugera şi posibilitatea acordării naturalizării individuale.
În urma sugestiilor primite din partea cercurilor diplomatice de la Berlin[19], Carol I nu a mai considerat oportună avansarea Memoriului către Puterile garante, însă a căutat să cointereseze oamenii politici dispuşi a sprijini monarhia şi implicit a revizui Constituţia în sens autoritar. Astfel, cea de a treia etapă în această direcţie o constituie publicarea în „Augsburger Allgemeine Zeitung”, la 21 ianuarie/2 februarie 1871, a unei scrisori a lui Carol I către dramaturgul german Auerbach. Autorul epistolei îi mărturisea destinatarului dezamăgirea sa şi intenţia de a abdica. Situaţia gravă prin care trecea România se datora saltului de la un „regim despotic” la una din cele mai liberale Constituţii din Europa, nenorocire cu atât mai mare cu cât românii nu se puteau lăuda „cu virtuţile cetăţeneşti ce se cer pentru o formă de stat quasi-republicană”. Nu i se puteau imputa Domnitorului bunele intenţii de care a fost călăuzit, responsabilitatea în ceea ce priveşte situaţia internă a ţării revenind oamenilor politici liberali radicali, care, desăvârşindu-şi studiile în Occident, au încercat să transplanteze aici idei utopice[20].
Scrisoarea, reprodusă pe larg şi comentată atât de presa străină, cât şi de cea românească, avea să producă în ţară serioase reacţii de aprobare din partea unor lideri conservatori sau dezaprobare, din partea radicalilor şi a moderaţilor. În Adunarea Deputaţilor se solicitau explicaţii în privinţa epistolei, primul ministru Ion Ghica, declarând autenticitatea ei. În cele din urmă se va vota o moţiune în care se exprima devotamentul către dinastie, dar şi hotărârea de a menţine Constituţia. Dominat de conservatori, Senatul îl asigura pe domn de fidelitate necondiţionată[21].
Potrivit consulului francez de la Iaşi, mai ales în Moldova erau suficienţi oameni politici decişi să-l susţină pe Carol I în acţiunea de revizuire a Constituţiei. Potrivit aceluiaşi diplomat, se redactase o petiţie de către 1.000 de semnatari, îndeosebi conservatori, prin care îl îndemnau pe Domn să nu abdice de la misiunea sa, promiţând în acest sens concursul pentru modificarea Constituţiei[22]. La Bucureşti, fostul premier M. C. Epureanu, era şi el adeptul revizuirii, fiind sigur că o astfel de acţiune avea să urmeze în scurt timp[23].
Cel care îşi va asuma responsabilitatea preluării puterii în condiţiile „crizei abdicării”, şi care va oferi garanţii pentru consolidarea dinastiei, avea să fie Lascăr Catargiu, constituindu-se un Guvern ce va reprezenta „cea mai tare expresie a ideii conservatoare în limitele Constituţiunii de la 1866”[24].
Anumite elemente conservatoare susţineau ideea modificării în sens restrictiv a Constituţiei – considerată neadecvată stadiului de dezvoltare a societăţii româneşti – coroborată şi cu o întărire a autorităţii domneşti. Mai mult, fuseseră înaintate principelui numeroase memorii sau petiţii, care sub paravanul respectării ordinii şi instaurării stabilităţii, solicitau restrângerea libertăţilor publice, centralizare administrativă, revizuirea legii comunale, responsabilitatea ministerială ş.a.[25]. Cei mai înclinaţi spre astfel de intenţii erau conservatorii moldoveni, unii pronunţându-se în favoarea unei guvernări „după metoda absolutistă”, iar alţii pentru modificarea Constituţiei în sensul sporirii atribuţiilor Senatului şi a judecării proceselor de presă în faţa tribunalelor ordinare[26].
La puţin timp după preluarea puterii de către conservatori, exista o anumită stare de spirit pozitivă în direcţia revizuirii anumitor dispoziţii ale Constituţiei, însă nu printr-o lovitură de stat, ci pe calea legală prevăzută chiar în pactul fundamental. Despre o asemenea tentativă îi pomenea Carol I reprezentantului francez, cu ocazia călătoriei întreprinse în Moldova (martie 1871)[27].
O încercare concretă de revizuire a Constituţiei era celebra „Petiţie de la Iaşi”[28], din martie 1871, redactată de liderul conservatorilor ieşeni, Grigore M. Sturdza, şi subscrisă de 89 de persoane, printre care se număra şi Manolache Costache Epureanu. La rândul lor, junimiştii Titu Maiorescu, V. Pogor, Iacob Negruzzi ş.a. se angajau să o susţină în faţa Corpurilor legiuitoare. În Petiţie se propunea suspendarea Curţii cu juri; introducerea stării de asediu; judecarea proceselor de presă de către tribunalele corecţionale; reintroducerea pedepsei cu moartea în caz de asasinat; reducerea numărului colegiilor electorale la trei şi sporirea censului; numirea direct de către domnitor a 16 senatori; reînfiinţarea Consiliului de stat; colonizarea cu populaţie germană pe o parte din moşiile statului printr-o lege specială; revizuirea legii consiliilor comunale, astfel încât primarii să fie numiţi de şeful puterii executive. Petiţia avea să fie depusă la biroul Adunării Deputaţilor, însă după consultări cu deputaţii conservatori de la Bucureşti şi ca urmare a deciziei Guvernului de a nu proceda la o revizuire a Constituţiei, ea nu a mai fost citită şi a rămas abandonată.
Guvernul conservator, în deplin acord cu Domnul, avea să iniţieze şi să concretizeze anumite proiecte de reorganizare a regimului intern, care nu modificau efectiv prevederile constituţionale, dar aduceau anume corective în sensul sporirii autorităţii şi a centralizării. Pe această linie se înscrie, în primul rând, proiectul pentru modificarea legii consiliilor judeţene (februarie 1872) şi proiectul de modificare a legii consiliilor comunale.
Pe de altă parte, având în vedere înmulţirea atacurilor la adresa Domnului în ziarele opoziţioniste, s-a încercat şi o acţiune de revizuire a unor articole din Codul penal şi de procedură penală, pentru ca Guvernul să poată exercita un anumit control asupra presei. În ianuarie 1873 era depus la Cameră un proiect al Guvernului unde se prevedea dreptul judecătorului de instrucţie, în caz de delict, de a sechestra ziarele şi chiar tiparniţele (art. 58) şi chiar de a investi pe judecător cu dreptul de a da preventiv mandat de depunere împotriva jurnalistului încriminat. O asemenea acţiune, ce avea să fie combătută chiar din sânul majorităţii guvernamentale, de pildă de către Titu Maiorescu, nu s-a mai concretizat, Cabinetul conservator retrăgându-şi proiectul[29].
În februarie 1874 se vor revizui însă anumite articole din Codul penal, prevăzându-se pedepse între 6 luni şi 2 ani şi amenzi de până la 1.000 de galbeni împotriva celor care prin presă ar comite vreo ofensă Domnitorului, familiei sale şi rudelor până la al treilea grad (art. 77), precum şi contra celor care aduc ofense suveranilor străini şi agenţilor lor acreditaţi în România (art. 229)[30]. Se poate astfel observa o identitate de opinii între Carol I şi conservatori, Guvernul adoptând anumite măsuri legislative care, deşi nu modificau efectiv Constituţia, introduceau, indirect, o mai pronunţată notă de autoritate.
După Tratatul de Pace de la Berlin din 1/13 iulie 1878, când independenţa României era condiţionată, prin art. 44, şi de revizuirea articolului 7 din Constituţia română, în sensul eliminării deosebirilor de credinţe religioase în acordarea cetăţeniei, Carol I, deşi condamna maniera în care ni s-a impus acest lucru, se manifestase pentru un compromis, acela al naturalizării individuale a evreilor.
Începând din 1882, Guvernul liberal condus de Ion C. Brătianu va declanşa o veritabilă campanie pentru revizuirea unor articole din Constituţie, mai ales cele privind o lărgire a bazei electorale. Cu acest prilej, Regele împărtăşea opinia primului său ministru de contopire a primelor două colegii electorale de la Adunarea Deputaţilor într-unul singur, considerând radicale ideile lui C. A. Rosetti privind colegiul unic sau votul universal[31]. De altfel, odată cu revizuirea constituţională din iunie 1884, Carol I era satisfăcut de atitudinea lui I. C. Brătianu în acest sens, care merita „cea mai mare laudă din interior şi din străinătate”, apreciind sensul moderat şi „fără zguduiri pentru stat”al noilor modificări[32].
Abia în ianuarie 1914, după numirea Guvernului liberal, în frunte cu I.I.C. Brătianu[33], avea să se pună problema unei noi revizuiri a Constituţiei în sensul exproprierii în anumite limite a marii proprietăţi şi a colegiului unic electoral al ştiutorilor de carte. Însuşi Regele Carol I, în urma întrevederilor cu şeful Partidului Naţional-Liberal, a consimţit la înfăptuirea acestor reforme. Potrivit anumitor mărturii, monarhul considerase iniţial că o revizuire a Constituţiei nu reprezenta o soluţie imperioasă, dar ar fi fost convins de liberali că o astfel de modificare nu se putea face decât în timpul domniei sale, întrucât avea puterea necesară de „a domoli patimile”. Reformele trebuiau să se realizeze, însă, şi de această dată, cu moderaţie, prin temperarea avântului curentului de stânga a partidului, înscrierea lor în Constituţie urmând a se face în înţelegere cu Partidul Conservator[34].
Speranţa Regelui, aşa cum rezultă şi din Mesajul tronului rostit în faţa Constituantei, la 5 iunie 1914, era aceea că va fi dusă la bun sfârşit opera modificării Constituţiei, „punând de acord interesele legitime într-un spirit de armonie socială”[35]. Singurul lucru notabil avea să fie acum doar constituirea comisiilor parlamentare însărcinate cu pregătirea şi propunerea articolelor supuse revizuirii.
Regele Carol I nu avea să mai vadă înfăptuită şi această operă, întrucât, în urma agravării situaţiei internaţionale prin izbucnirea primului război mondial, problema reformelor va fi amânată, eforturile concentrându-se în jurul atitudinii României şi a pregătirilor diplomatice şi militare pentru înfăptuirea aspiraţiilor naţionale.

[1] Despre Constituţia de la 1866 şi dezbaterile asupra sa, vezi "Monitorul. Jurnal oficial al României (în continuare se va cita "M. O."), nr. 142, 1/13 iulie 1866, pp. 637-638; Al. Pencovici, Dezbaterile Adunării Constituante din anul 1866 asupra Constituţiunii şi legei electorale din România, Bucureşti, 1883, passim; C. C. Angelescu, Izvoarele Constituţiei române de la 1866, extras din "Dreptul", nr. 30 şi 31, Bucureşti, 1926, passim; I. C. Filitti, Izvoarele Constituţiei de la 1866 (Originile democraţiei române), Bucureşti, Universul, 1934, passim; Paul Negulescu, Constituţia României, în Enciclopedia României, vol. I, Statul, Bucureşti, Imprimeria Naţională, 1938, pp. 177-188; *** Istoria Parlamentului şi a vieţii parlamentare din România până la 1918, Bucureşti, Editura Academiei, 1983, pp. 151-171; Ioan Scurtu, Ion Bulei, Democraţia la români, 1866-1938, Bucureşti, Humanitas, 1990, pp. 9-18, 155-156; Tudor Drăganu, Începuturile şi dezvoltarea regimului parlamentar în România până în anul 1916, Cluj, Editura Dacia, 1991, pp. 184-359; Anastasie Iordache, Instituirea monarhiei constituţionale şi regimului parlamentar în România, 1866-1871, Bucureşti, Editura Majadahonda, 1997, pp. 56-93; Barbu B. Berceanu, Istoria constituţională a României în context internaţional, Bucureşti, Editura Rosetti, 2003, passim.
[2] Respectivul proiect fusese redactat de C. A. Rosetti şi Eugeniu Carada.
[3] Acest lucru însemna dreptul Suveranului de a refuza sancţionarea unei legi, care trebuia să fie prezentată din nou Corpului legislativ în sesiunea viitoare. Dacă Adunarea stăruia în votul său, Domnul putea să o dizolve. În eventualitatea în care noua Adunare aleasă avea să persiste în susţinerea respectivei legi, sancţiunea urma, în mod obligatoriu, să fie acordată.
[4] Memoriile Regelui Carol I al României. De un martor ocular, vol. I, ediţie de Stelian Neagoe, Bucureşti, Editura Scripta, 1992, p. 73.
[5] Ibidem, pp. 70-77.
[6] Merită a fi reţinut faptul că, în cei 48 de ani de domnie, Carol I va recurge la acest drept doar în trei ocazii nesemnificative (1866, 1871, 1872); Tudor Drăganu, op. cit., pp. 307-309.
[7] Ion Dumitriu-Snagov, Le Saint Siège et la Roumanie moderne, 1850-1866, Roma, Universitá Gregoriana Editrice, 1982, pp. 226-227.
[8] "M. O.", nr. 142, 1/13 iulie 1866, p. 637.
[9] Asemenea sfaturi veneau din partea Hortensiei Cornu; Memoriile Regelui Carol I, vol. I, p. 149.
[10] Ibidem, p. 143.
[11]Anastasie Iordache, Instituirea monarhiei constituţionale şi regimului parlamentar în România, 1866-1871, Bucureşti, Editura Majadahonda, 1997, pp. 132-134.
[12] O analiză interesantă la Tudor Drăganu, Începuturile şi dezvoltarea regimului parlamentar…, pp. 230-276; de asemenea, Paul E. Michelson, Romanian Politics, 1859-1871. From Prince Cuza to Prince Carol, Iaşi-Oxford-Portland, The Center for Romanian Studies, 1998, pp. 184, 224-225.
[13] Arhivele Naţionale Istorice Centrale (în continuare se va cita A.N.I.C.), Colecţia Microfilme, Franţa, Correspondance Politique des Consuls, Turquie-Bucarest, vol. 30, rola 13, cadrul 233, vol. 31, r. 14, c. 106-107.
[14] Ibidem, vol. 32, r. 14, c. 157.
[15] A.N.I.C., Colecţia Microfilme, Anglia, Foreign Office 78 Turkey, vol. 2134, r. 85, c. 168-169, J. Green către Lord Granville, Bucharest, October 16th 1870.
[16] Independenţa României. Documente, vol. II1 , Bucureşti, Editura Academiei Române, 1977, p. 58.
[17] Domnia Regelui Carol I. Fapte-Cuvântări-Documente, vol. I, Bucureşti, 1906, pp. 593, 597-598.
[18] A.N.I.C., fond Casa Regală, dosar 12/1871, filele 1-36.
[19] Memoriile Regelui Carol I al României. De un martor ocular, vol. II, Bucureşti, Editura Scripta, 1993, pp. 146-147.
[20] Ibidem, pp. 140-141.
[21] „M. O.”, nr. 26, 5/17 februarie 1871, p. 141.
[22] A.N.I.C., Colecţia Microfilme, Franţa, Turquie-Iassy, vol. 14, r. 45, c. 96-100.
[23] Apud E. Ioachimovici, O pagină din istoria politică a României. Manolache Kostaki Epureanu, Bucureşti, 1913, p. 60.
[24] Titu Maiorescu, Discursuri parlamentare cu priviri asupra desvoltării politice a României sub domnia lui Carol I, vol. I (1866-1876), Bucureşti, Socec, 1897, p. 37.
[25] Apostol Stan, Putere politică şi democraţie în România, 1859-1918, Bucureşti, Editura Albatros, 1995, p. 98.
[26] Titu Maiorescu, Însemnări zilnice, vol. I (1855-1880), Bucureşti, Socec, f.a., p. 131.
[27] A.N.I.C., Colecţia Microfilme, Franţa, Turquie-Iassy, vol. 14, r. 45, c. 112-113.
[28] Titu Maiorescu, Discursuri…, vol. I, pp. 54-70.
[29] Ibidem, discursul din şedinţa Camerei de la 23 ianuarie 1873, pp. 166-185.
[30] Vezi „Românul”, an XVIII, 13 şi 21 februarie 1874.
[31] Sorin Cristescu, Carol I. Corespondenţa privată (1878-1912), Bucureşti, Editura Tritonic, 2005, p. 139, 167, 173.
[32] Ibidem, p. 183.
[33] „M.O.”, nr. 223, 5/18 ianuarie 1914, p. 10 137.
[34] I.G. Duca, Memorii, vol. I, Bucureşti, Editura Expres, 1992, pp. 8-9; vezi Al. Marghiloman, Note politice, vol. I, ediţie îngrijită de Stelian Neagoe, Bucureşti, Editura Scripta, 1993, p. 147; N. Polizu-Micşuneşti, Niculae Filipescu. Însemnări, 1914-1916, ediţia a II-a, Bucureşti, Editura Profile-Publishing, 2001, p. 41.
[35] Dezbaterile Constituantei, nr. 1, 7 iunie 1914.